În plină eră informaţională, am auzit pe cineva spunând că, atunci când se uită la o fotografie digitală, simte că nu are la ce se uita. Nu e exagerat.

Ieri. La început, într-o altă epocă, pentru ca o imagine să se imprime pe suportul fotografic, era nevoie de un timp de expunere de câteva ore. În prima fotografie realizată vreodată - „Vedere de la fereastra din Le Gras" -, vârfurile clădirilor surprinse în imagine sunt luminate de soare pe ambele părţi. Asta datorită faptului că a fost nevoie de un timp de expunere de nouă ore şi jumătate pentru ca imaginea să se imprime pe suport şi să rămână definitiv acolo. La vremea respectivă, acest suport era, de cele mai multe ori, o placă fotografică, iar aparatele nu erau tocmai uşor de transportat, ideea de instantaneu fiind încă un subiect de literatură ştiinţifico-fantastică.

Mai apoi însă, în 1923, inginerul Oskar Barnack reuşea să îl convingă pe şeful său, Ernst Leitz II, să producă un prototip al unui aparat fotografic ce utiliza, pentru prima dată, peliculă fotografică de 35 mm, instrument pe care îl pusese la punct încă din 1913. Acesta purta denumirea de Leica I, era echipat cu un obiectiv Zeiss de 50 mm, cu deschidere maximă de diafragmă f/3.5 şi avea o plajă de expunere între 1/20 şi 1/500 secunde, pe lângă poziţia Z (de la „zeit") pentru expunere nelimitată. Odată apărut pe piaţă, doi ani mai târziu, Leica I a revoluţionat fotografia aşa cum o ştim astăzi, făcând-o accesibilă publicului larg mai ales pentru că aparatul era uşor de folosit. Mare parte dintre imaginile de arhivă ce ilustrează traiectoria istorică a secolului XX au fost facilitate de apariţia acestui aparat genial, rămas, până în ziua de astăzi, o marcă a prestigiului fără vârstă.

Azi. Un aparat fotografic digital mediu are capacitatea de a înregistra câteva sute de fotografii la rezoluţie bună. A devenit mai comod să te uiţi