România a încetat să fie un stat modern odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Venirea comuniştilor la putere a însemnat nu doar decuplarea de la mecanismele economiei de piaţă, singurele capabile să producă bunăstare pe termen lung. Decimarea fizică a elitelor României a însemnat înlocuirea unei clase sociale care fusese educată temeinic să dea înapoi societăţii cu o adunătură de parveniţi lipsiţi de scrupule, al căror unic scop era să ia. Prin orice mijloace, cu orice preţ, să ia totul de la cei care aveau.
Ăsta a fost modelul fundamental pe care s-a clădit statul român comunist şi ăsta e modelul în care statul român postcomunist încă funcţionează. Doar că, acum, principalul loc din care toată lumea vrea să ia e statul. Mai exact, bugetul statului. El e singurul care pare să aibă resurse nelimitate şi care n-a contenit, în ultimii 20 de ani, să şi facă promisiuni nelimitate.
Pentru că nu există suficienţi români care să dorească sau să poată să-şi croiască un destin financiar independent de bugetul statului, încrengătura dintre instituţii şi cetăţeni a devenit o enormă tumoră care mănâncă încet şi sigur orice urmă de comportament social sănătos.
Aparatul bugetar s-a umflat peste măsură din simplul motiv că doar în acest fel reprezentanţii locali ai partidelor se pot baza pe un număr suficient de voturi. Nu pot controla decât voturile celor pe care îi asistă, îi angajează sau cărora le pot oferi avantaje conexe cu bugetul statului. Acest mecanism face din România un stat condus, la toate nivelele, împotriva lui însuşi. Acest mecanism obligă orice discurs politic sau mediatic românesc la populism.
Acum se pune problema reducerii aparatului bugetar. Felul în care el a crescut conduce la o singură concluzie. Dacă vor fi eliminaţi angajaţi, nu vor fi eliminaţi cei cu performanţa cea mai slabă, ci doar cei cu relaţiile cele mai sla
