M-ai adus pe lume, m-ai crescut şi m-ai îngrijit cu dragoste şi sacrificii toţi aceşti ani.
M-ai născut într-un spital cu gândaci şi medici chercheliţi (e doar vina mea că am ales să îmi fac apariţia într-o seară de sâmbătă) care ţi-au reproşat că pierd „Dallas”-ul. M-ai hrănit cu dragoste şi lapte praf cumpărat pe sub mână şi la suprapreţ de la nepoata farmacistă a vărului prietenei soţiei unchiului colegei de birou a lui tata. Mi-ai dat jucării frumoase, răţuşte galbene şi maşinuţe roşii din plastic (eu eram însă un copil atât de rău şi neatent încât a doua oară când mă jucam cu ele erau deja rupte). M-ai primit la şcoală fără să ceri nici o taxă părinţilor mei şi mi-ai dat o clasă frumoasă şi luminoasă ca Prinţesa Zăpezii. Ai fost întotdeauna atentă să păstrăm curăţenia, chemându-ne părinţii în fiecare sâmbătă să măture şi să dea cu petrosin.
M-ai învăţat toate victoriile tale în faţa unor grupuleţe răzleţe şi neorganizate de turci şi tătari şi, desigur, m-ai învăţat că tu nu pierzi niciodată. M-ai învăţat să te iubesc în unicitatea ta de ţară care cuprinde toate formele de relief (în afară de deşert, dar tot tu m-ai învăţat că ăsta nu-i bun) şi în frumuseţea formei tale de buchet de flori (după cum, frumos a spus, d-na Blandiana). M-ai învăţat să îi preţuiesc, la rândul lor, pe cei ce te cântau – Bolintineanu, Mumuleanu et. comp. şi multă vreme n-ai suflat nici o vorbă despre omologii contemporani lor – Baudelaire, Poe, Byron. Dar câte nu m-ai învăţat! Limbi străine (vii sau mai puţin), nenumărate şi felurite matematici, chimii, fizici, biologii! (eu n-am ştiut însă niciodată să îmi planific bine timpul şi de aceea eram tot timpul ocupată, scriind pagini întregi de teme). Mi l-ai lăudat pe Palade neobosit şi nu m-ai lăsat niciodată să uit că, alături de el, ar fi trebuit să stea alţi zeci, chiar sute, de savanţi şi inventatori români ale căror desc
