Or, scrisoarea de intenţie către FMI, cu reducerea fondului de salarii în domeniul bugetar, reducerea pensiilor, a ajutoarelor şi subvenţiilor înseamnă o cotitură dramatică pentru corpul social, încă foarte dependent de stat. Şedinţa CES de luni, 17 mai, nu a putut degaja un aviz, nici pozitiv, nici negativ. Deliberările se vor relua peste o săptămână. Numai că timpul presează: FMI nu poate aştepta deciziile sau, mai degrabă, lipsa de decizii a Bucureştiului. Sindicatele, operante doar printre bugetari, scot oamenii în stradă. Nimeni nu înţelege că nu mai sunt bani, că privaţii trăiesc de un an reduceri de salarii şi concedieri.
Guvernul Boc ni se prezintă ca cea mai necredibilă structură de conducere, iar opoziţia (PSD şi PNL) nu poate depăşi logica înfruntării electorale, nefiind capabilă, în fond, să livreze nicio soluţie serioasă. Ca în întreaga ei istorie, România are în faţă doar o soluţie exogenă, cea propusă de FMI. Punct. Dacă, aşa cum se tot aude, dincolo de protestele mamut anunţate de sindicate, cu susţinerea PSD şi PNL, ne vom trezi şi cu minerii la Bucureşti, atunci căderea va fi nu doar asigurată, ci şi crâncenă. Cei care îi tot invită pe mineri să ia trenul (gratis, presupun, că e al statului, în vreme ce autobuzele costă) şi să descindă în Capitală ar trebui să ţină cont că, nu peste mult timp, în iunie, se fac 20 de ani de la mineriada care ne-a îngropat sub repulsia şi sancţiunile Occidentului. De asta avem nevoie acum? Cu siguranţă, nu.
Ar fi nevoie de raţiunea de a inventaria cu calm vinovăţia tuturor conducerilor politice care şi-au dus viaţa cu votul nostru. Şi ar fi nevoie de solidaritate, la capătul unui drum de 20 de ani, în care am practicat doar dezbinarea.
Or, scrisoarea de intenţie către FMI, cu reducerea fondului de salarii în domeniul bugetar, reducerea pensiilor, a ajutoarelor şi subvenţiilor înseamnă o cotitură
