Cei care au capacitatea de a vorbi, profetic şi pasionat, despre potenţialul libertăţii şi al memoriei de a ridica un baraj în faţa acestui avans demonic devin, în lectura marcată de patosul tiranofil, expresia unei sensibilităţi stând în calea istoriei. În măsura în care un partid sau un conducător sunt învestiţi cu ştiinţa de a citi viitorul, autonomia personală a intelectualului este abolită.

Crezul său este modelat de disciplina oarbă la detaliile (aparent anodine) ale revoltei etice. Scriitorul este un soldat în marea armată, iar orice gest de iconoclast duce, mai devreme sau mai târziu, la excomunicare.

O întreagă istorie culturală poate fi imaginată având ca punct de reper tensiunea dintre insurgenţa intelectuală şi Cauza Progresului pe care mişcarea totalitară o anexează, administrativ. Idealul este redus la cărămida pe care se ridică eşafodajul tiraniei. Realitatea este topită ideocratic în athanorul partinic. Trezirea intelectuală este privită ca o crimă împotriva poporului însuşi. Nimic nu este mai respingător, pentru o întreagă elită orientată către stânga radicală, decât această critică libertară, critică propusă de vocile care păreau să fie fidele Bisericii partidului şi pontifilor ei.

Este vorba de o critică cu atât mai problematică, cu cât ea pune în mişcare un întreg mecanism al eliberării de sub povara utopiei - ţinta acestui demers de exorcizare este abandonarea cecităţii induse ideologic. Cazurile unor Panait Istrati sau André Gide sunt parte din această linie de revelaţii dramatice.

George Orwell ocupă o poziţie centrală în acest canon definibil în termenii căutării unui echilibru interior, dincolo de tentaţiile tiranofile. Traiectoria sa intelectuală, traiectorie ce are la capătul ei singurătatea înconjurată de ostilitatea stângii occidentale, este paradigmatică pentru confruntarea etică şi ideologică care îşi are rădăci