Marxismul s-a născut în Europa Centrală şi Occidentală, dar a ajuns să fie asimilată cu o doctrină esenţialmente rusă. Într-un fel sau altul, întregul continent a trebuit să ia act de previziunile şi promisiunile pline de speranţe din Manifestul comunist, apărut în 1848, dar având ca obiect ceea ce nu exista încă, el trebuind să se intituleze corect Manifestul socialist.

Marx şi Engels, apoi adepţii lor au lansat un apel futurist, promiţând (în mod foarte vag) instaurarea unei societăţi care nu exista nicăieri, dar care era dată drept o realitate foarte sigură în viitor. Ei au folosit o terminologie deja existentă şi au preluat şi prelucrat un arsenal naţional elaborat de socialiştii pe care ei îi considerau cu dispreţ „utopici“ sau aparţinând unui stadiu infantil al adevăratului socialism (şi comunism) excogitat de ei.

Infirmarea ideii de luptă de clasă

De la început, când încerci să te apropii de istoria marxismului, te izbeşte confuzia naţională, termenii nejustificaţi de realitate, ambiguitatea şi confuzia: „socialism“ şi „comunism“, „exploatare“ şi „luptă de clasă“, „burghezie“ şi „proletariat“ nu sunt invenţii ale celor doi întemeietori, ci mai curând ale adversarilor lor.

Una dintre cele mai frapante erori a fost de a-şi prezenta soluţiile ca universal valabile, deşi pe lume şi chiar în Occidentul foarte înaintat existau state importante care trăiau de pe urma economiei rurale, ba chiar în sclavagism.

Era şi cazul Principatelor dunărene, nişte unităţi statale sub suzeranitate turcească, dar care îşi păstraseră o oarecare autonomie. Acesta nu era şi cazul Serbiei, Bulgariei, Albaniei, Bosniei, Muntenegrului – situaţia Greciei fiind cu totul aparte. Atât ei, cât şi moldo-valahii îşi păstraseră şi îşi dezvoltaseră o elită socială, economică şi culturală care, în mod paradoxal pentru gândirea marxistă, se va pune în fruntea tuturor mi