În pofida multor apeluri în favoarea unui „nou atlanticism" sau a unui „nou pact transatlantic", relaţia dintre SUA şi Europa rămâne captivă unor obiceiuri vechi. Una peste alta, realitatea de neeludat este că mai toate provocările majore cu care ne confruntăm se situează în afara relaţiei tradiţionale NATO, iar multe dintre ele se află în domenii în care optica americană şi cea europeană sunt de mult divergente.

Ar fi prea mult de aşteptat de la SUA şi Europa să fie pe aceeaşi lungime de undă în toate problemele globale, dar în multe dintre ele o convergenţă strategică pare atât posibilă, cât şi necesară. Putem include aici managementul sistemului global al finanţelor şi comerţului, preocuparea faţă de securitatea energetică şi schimbările climatice, precum şi redesenarea arhitecturii instituţiilor internaţionale care să se ocupe de aceste chestiuni.

Poate că era nevoie de criza economică globală pentru a obliga americanii şi europenii să-şi revitalizeze cooperarea. La început, FMI a fost tras pe dreapta, iar europenii, conduşi de prim-ministrul britanic Gordon Brown, au convocat o reuniune la vârf a G-20 pentru a discuta despre o nouă configuraţie a sistemului financiar, lăsând deoparte nu doar Fondul, ci şi G-7.

Această inţiativă, dar şi cele trei summituri G-20 care i-au urmat au reprezentat un început promiţător. Sub coordonarea europeană şi americană au fost luate mai multe măsuri pentru a întări supervizarea şi monitorizarea financiară prin FMI şi prin noul Consiliu de Stabilitate Financiară, care înlocuieşte fostul Forum de Stabilitate Financiară. Liderii G-20 au convenit să recapitalizeze FMI şi băncile regionale de dezvoltare printr-un pachet de măsuri impresionant, în valoare de un trilion de dolari, destinat asistenţei celor mai sărace state.

Următorul pas esenţial este integrarea şi mai accentuată a noilor puteri economice în sis