Desigur, aceasta este o temă eternă în politica publică. De fapt, e marea temă: cum să acoperi cheltuieli tot mai mari ale unui stat, indiferent de tipul său – social, militarist, autoritar. Dar, mai mult ca niciodată până acum, această întrebare are o tensionare puternică şi în acelaşi timp o împuţinare a soluţiilor nemaiîntâlnită. Economiile europene au crescut pe datorie publică şi pe deficite. E o lecţie pe care şi politicienii români au învăţat-o. De altfel, fosta guvernare liberală a transformat-o în politică de stat, asumată conştient (sau, mai bine zis, din inconştienţă) şi tacit. Iar o asemenea strategie are limitele ei cu care ne confruntăm acum şi noi, şi grecii, şi portughezii, şi englezii.

Limitele acestei politici sunt desigur diferite şi pot face diferenţa între o recesiune cum e în Marea Britanie şi o dramă ca în Grecia. România pare să oscileze între cele două limite. Sau, mai bine spus, vom ajunge să facem o dramă din această recesiune din motive atât populiste, cât şi realiste, de proastă guvernare de decenii şi de lipsă de soluţii prezente. Situaţia de fond este aceeaşi în mai toate capitalele europene, pentru că banii, pe care altă dată statele puteau să-i împrumute ieftin şi fără prea mari griji, au ajuns să fie scumpi şi investitorii extrem de îngrijoraţi şi reticenţi. Pur şi simplu, accesul la aceşti bani devine prohibitiv din cauza dobânzilor şi a riscurilor inerente unui împrumut care apare când şi aşa eşti supraîndatorat.

Combinaţia fatală ţine de supraîndatorare, pe de o parte, şi deficite mari, pe de altă parte. Acest deficit mare creează îngrijorare. Pentru că o ţară care consumă mult mai mult pe serviciile sale publice riscă să sece economia de orice şansă de a furniza suficienţi bani aceluiaşi stat pentru a-şi plăti datoriile, chiar şi pe termen mediu sau lung. Aceasta este ecuaţia crizei europene şi doar deznodământul e