Se spune că bătrânii sunt precum nişte copii. Dar să nu fim copii şi să credem că le este permis orice.
Ar fi injust să-i ignorăm, au dreptul la păreri, în virtutea trecutului pe care-l proclamă glorios, însă totul are o limită. E uşor să spui că ai fost primul, deşi nu-ţi poţi demonstra cu nimic supremaţia.
Comentariile răutăcioase despre Hagi făcute de Pavlovici, altfel un personaj pe care istoria Stelei îl va reţine, sunt hazardate. Hagi a avut destule perioade când a rătăcit prin fotbal.
La Brescia n-a făcut performanţă, nu şi-a găsit locul la Real, iar la Barcelona a ajuns când laurii ocoleau „Nou Camp” şi virau către Madrid. Are trofee considerate de mâna a doua (Supercupa Europei şi Cupa UEFA), iar cu naţionala n-a urcat pe podium la nicio mare competiţie.
Dar Hagi are ceva ce ceilalţi n-au avut, indiferent de generaţie. Ambiţia de a reuşi a copilului sărac, mentalitatea autoimpusă de a fi numărul unu, dată, probabil, de conştiinţa şi de siguranţa propriei valori sportive. Fascinaţia pentru Hagi va dăinui, fiindcă el nu este un prefabricat, ci aur în stare pură. Necizelat, are charismă şi pentru că vorbeşte din suflet, chiar dacă de multe ori o face agramat.
Din vocea lui răzbate mereu simplitatea care-l apropie de oameni. În 1994, Hagi le-a spus americanilor că este fan Michael Jordan şi că visează să fie şi el cel mai bun. Yankeii s-au strâmbat neîncrezători şi i-au întors spatele. Apoi, la meciul cu Columbia, le-a arătat de ce românii sunt mereu primii la matematică şi la fizică.
Dar, mai presus decât goluri şi victorii, le-a oferit tuturor străinilor certitudinea că privesc ceva magic, nemaivăzut şi i-a făcut să se îndrăgostească iremediabil de România. Cu picioarele sale, Hagi a adus rating de ţară, un favor obţinut gratis şi uşor măsurabil atât în pieţele aglomerate din Istanbul, cât
