În fiecare zi, oamenii "Delfinului" repovestesc mitul lui Sisif pe cheiul unui port. Fiecare reparaţie, fiecare antrenament se fac cu gândul la ziua de mâine. Şi dacă nu mâine, atunci poimâine. Aici nu disperarea exasperează pe cel venit din afară, ci entuziasmul. Cu neputinţa de-a înţelege de unde vine. Singura navă-submarin a României este "ostatica" unei dane militare din Portul Constanţa, de mai bine de 15 ani. Nu au idee dacă prin eforturile lor se vor putea întoarce în mare cu nava. Însă cred în ziua de mâine. Şi continuă să împingă tot mai sus acel bolovan uriaş al lui Sisif, de ani încoace...
"Eu aş vrea să rămân, nu pentru mine, ci pentru cei care vin după mine", spune modest Leonard Mănăilă (50 de ani). Maistrul militar a făcut parte din echipajul iniţial care s-a instruit cu ruşi la Odessa. Teoretic, mai are doar cinci ani până la pensie. Însă nu vrea să plece. Dacă nava ar fi reparată, ar rămâne mult peste anii de pensionare să-i pregătească pe nou-veniţi. La fel şi colegul dânsului, maistrul principal Ioan Balint (54 de ani), cel mai "bătrân" lup de mare de pe "Delfinul". Se ocupă de motoarele navei. Este ironic şi suspicios cu orice reporter care a trecut pe acolo. Aceştia vin, întreabă şi pleacă. Dar alături de maistrul Mănăilă este printre ultimii "supravieţuitori" ai primului echipaj care a rămas.
Firi diferite, cei doi vorbesc totuşi despre acelaşi lucru când spun că meseria de submarinist înseamnă adaptarea la mediul de viaţă de pe navă. Cine vine aici pleacă în două zile ori rămâne toată viaţa. "Oameni care să-şi dorească să lucreze pe submarin mai vin...", spune maistrul Balint, cu năduf, "... dar pleacă mai repede ca înainte". Aerul greu, spaţiile strâmte, regulile care trebuiesc respectate strict, viitorul incert nu sunt pentru toată lumea. Mai ales regulile care, într-un loc ca acesta, hotărâsc soarta
