Corporatiştii reprezintă o categorie care, în orice ţară s-ar afla (cam în toate, adică; poate doar în Coreea de Nord să nu fi devenit o prezenţă familiară), suscită în egală măsură antipatie, bîrfă răutăcioasă şi invidie. Îi acuzăm ba de capitalism sălbatic, ba de organizare comunistă, care nu lasă loc de disidenţă. Le maimuţărim vocabularul standardizat (pe care mulţi îl aseamănă cu jargonul specific limbii de lemn totalitare), dar îi privim cu jind cînd ies în grup, în oraş, să ia masa şi, cînd avem ocazia, le imităm vestimentaţia – costum sau taior impecabil. Le deplîngem modul de viaţă robotizat, care lasă puţin loc vieţii personale, dar oricine îşi deschide o firmă, cît de măruntă, care are mai mult de doi angajaţi, ar vrea s-o organizeze, inclusiv în ce priveşte denumirile anglicizate ale posturilor, după modelul lor.

E limpede însă că modul de viaţă corporatist a depăşit sfera unei simple chestiuni profesionale: a devenit un mediu cultural, în sens antropologic, în care indivizii conferă semnificaţie gesturilor, limbajului, vestimentaţiei.

Acum cîţiva ani, cazul Raluca Stroescu, tînăra de la Ernst&Young care a murit de epuizare după un program de lucru care începea în zori şi se termina la miezul nopţii, a declanşat, temporar, dezbaterea despre muncă, succes şi promovare. Sindicatele şi autorităţile au fost scandalizate, de parcă auziseră pentru prima dată despre practica muncii peste program în România. În apărarea lor, corporatiştii au spus că nimeni nu obligă o persoană cu o astfel de calificare să rămînă lipită de o slujbă. Pe lîngă beneficiile evidente pe care le aduce munca în context corporatist – salariu bun, posibilităţi de avansare, atmosferă civilizată, sentimentul apartenenţei la un grup –, sociologii n-au ezitat să observe seducţia puternică pe care o poate exercita slujba corporate. Mai ales asupra minţilor tinere: atît de mult,