Unii sunt priviţi cu mare consi­deraţie şi rămân în istorie pentru lucrurile pe care nu le-au făcut şi nu le-ar fi făcut niciodată. Cărţile despre petele albe din cultura ro­mâ­nească, dacă ar îndrăzni cineva să le scrie, ne-ar fi mult mai utile de­cât acelea despre capitolele aco­pe­rite. La întruniri­le importante, unele absenţe sunt mai semnificative ca prezenţele. Biografiile unor realizaţi de patri­mo­niu conţin secvenţe cardinale cu renunţări. Biografiile unui drum drept, de la naştere până la celebritate, sunt rare şi de regulă neinteresante.

Dacă aş fi fost dotat să scriu romane, aş fi pus mult suflet în portretul unui învingător, în viaţa căruia toate nenorocirile s-au do­ve­­dit a fi fost de fapt noroace. Cei care i s-au pus în cale, l-au dat afa­ră din şcoli şi din slujbe, care i-au stricat rosturile de moment n-au făcut altceva decât să-l dea de­o­par­­te de pe un parcurs care nu-l ducea nicăieri şi să-i dea încă o şan­să de a se posta pe drumul po­tri­vit. Drumul propriu, care merge spre un înţeles superior al existen­ţei. Mi-ar mai fi plăcut, de ase­me­nea, să scriu viaţa unui Don Juan, care ştie că toate cuceririle sale sunt în realitate eşecuri.

Ştie că e sor­tit unui nesfârşit inventar de eşe­curi, dar se complace în con­di­ţia celui care iese umilit din absolut toate aventurile cu femei, fi­ind­­că lumea îl tratează ca pe ma­rele mascul. Minciuna, când e mul­tă, nu mai poate fi despărţită de adevăr. S-a făcut caz de formula „Cine suntem şi ce vrem", deşi mai productivă, în deceniile acestea de redescopriere a demnităţii individuale, ar fi sintagma „Cine nu suntem şi ce nu putem". Pictorii portretişti de odinioară obişnuiau să-şi privească opera într-o oglindă şi să-i vadă, schimbându-şi postura, cusururile la desen şi compoziţie. Odată deprins cu modelul, ochiul se dedă greşelii, se simte bine în eroare. Oglinda răsuceşte imag