Domnului Băsescu nu i se poate reproşa totuşi că şi-ar fi ascuns identitatea. Cei care l-au votat au făcut-o în cunoştinţă de cauză, iar cei care nu au votat de fel au acceptat ca să decidă ceilalţi în locul lor. Dacă soluţiile dreptei nu le plac, răspunderea le revine.

În vremi de bunăstare, diferenţa între stânga şi dreapta este greu de făcut. Atunci principalul specific al stângii este pretenţia de a schimba instrumentele cu care guvernează aparent bine. Ea susţine că misiunea sa la guvernare este dublă: pe de o parte, să asigure funcţionarea optimă a mecanismelor capitalului construite de dreapta exclusiv în logica pieţei şi, pe de altă parte, să reformeze respectivele mecanisme spre a civiliza capitalul, obligându-l să îndeplinească un rol social. Pentru un popor mulţumit, un asemenea discurs contrariază, propunând o schimbare a cărei necesitate nu este evidentă.

În vremi de criză însă, diferenţa devine vizibilă: dreapta taxează munca, în timp ce stânga taxează capitalul; dreapta caută ieşirea prin sărăcirea săracilor şi îmbogăţirea bogaţilor, în timp ce stânga o caută prin creşterea contribuţiei bogaţilor şi protejarea săracilor. Pentru dreapta, motorul creşterii este competiţia liberă dinamizată de inegalitate. La limită, stimularea economiei prin consum este sacrificată în favoarea inegalităţii. Pentru stânga, creşterea este asigurată prin solidarizarea tuturor membrilor societăţii a căror valoare depinde de nivelul de educaţie şi sănătate. Spre ridicarea acestuia statul nu "cheltuieşte", ci "investeşte". Astfel, stânga împacă flexibilitatea pieţei muncii cu securitatea socială.

Din atare perspectivă, măsurile anticriză promovate de regimul Băsescu sunt specifice dreptei. Impozitele pe venit rămân îngheţate în sistemul cotei unice, în timp ce salariile şi pensiile se reduc. Astfel, în locul subvenţionării consumatorilo