Erau zile de vară toride când mama căuta oamenii în sat să o ajute la muncile câmpului. Ar fi plătit preţul cerut pentru o zi de lucru sau pentru întreaga bucată. Erau seri când mergea să se roage de unul sau altul să meargă la prăşit şi de cele mai multe ori se întorcea acasă cu aceleaşi cuvinte: Nu vrea nimeni să muncească, spun că e prea puţin, că e soare, că e greu.
Acum aproape 2 ani, satul era plin de oameni întorşi de la contractele din Spania şi Italia care nu doreau să lucreze la munca „de jos”. Scuzele lor erau: E prea puţin, luam 10 euro pe oră şi acuma nu mai facem nici 10 euro pe zi! Şi perferau să stea şi să aştepte, să le dea statul şomaj (o parte statul unde munciseră cu 10 euro pe oră, o parte statul unde îşi făceau statul).
Şi erau zile întregi pe care mama le petrecea pe deal. În vacanţe, nu o lasam singură şi mergeam să o ajutăm şi noi. Acum, la fel ca în Spania, satul este plin de muncitori dornici de muncă, numai că pământul, neglijat şi lăsat în paragină, nu mai doreşte să-şi primească arendaşii. Pentru că pământul are legile lui: ştie să aleagă, ştie să simtă, ştie să vadă, să cunoască, să recunoască. Însă, cel mai mult, pământul simte omul care vine cu drag la el, fie că e drag de muncă, drag de casă, drag de o ţară care te ajută să îşi ţii copii sătui în altă parte a globului.
De aceea africanii simt gustul pământului mai bine decât românii şi spaniolii. Şi, poate de aceeea mama mea iubeşte să îşi petreacă dimineţile răcoroase pe deal: asta a făcut o viaţă întreagă iar ameninţarea noastră că o să plătim oameni să lucreze nu are niciu efect. Liniştită, ne spune: Mă dor picioarele, da mă doare şi inima. Cum să las pământul meu muncit de alţii? Fac treabă proastă şi la anul am de tras dublu. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Erau zile de vară toride când mama căuta oamenii în sat să o ajute la muncile
