Toată lumea e de acord că Traian Băsescu i-a luat locul lui Emil Boc. Ba, mai mult decât atât, a luat locul întregului guvern, transformându-i pe miniştri într-o ceată de copişti care lucrează, zi şi noapte, ca să dea viaţă gândului prezidenţial.
Aici avem, fireşte, în primul rând, o problemă legată de încălcarea statutului instituţiilor, a atribuţiilor şi responsabilităţilor constituţional definite. Într-un moment atât de dificil, e un lucru foarte grav. Cel care are răspunderea legală, Guvernul, nu-şi asumă nimic. Cel care nu are nici o răspundere aici, preşedintele, îşi asumă totul. Finalul e deja previzibil, nimeni nu e şi nu va fi vinovat de nimic, indiferent de evoluţia lucrurilor. În rolul victimei colaterale, ca de obicei, cetăţeanul (românul).
Dar mai există şi o a doua problemă. Constituţia defineşte clar instituţia prezidenţială ca fiind menită să asigure echilibrul dintre stat şi societate. Să aşeze la masa dialogului, oricând e nevoie, guvernul şi sindicatele sau mamele, sau medicii or pensionarii. E uşor de observat că, o dată cu Traian Băsescu, a dispărut o instituţie constituţională esenţială deoarece „preşedintele" s-a transformat din mediator în jucător şi şef al federaţiei, în acelaşi timp.
El nu numai că „ia partea" guvernului, el este guvernul însuşi. Cum ar putea Băsescu să modereze discuţii când el e cel care a generat problema, a propus soluţii, a avansat cifre? Într-un moment de criză grea, când se vorbeşte aproape epuizant despre „solidaritate", cetăţeanul e singur. Între el şi stat nu mai există nici un pod. Doar câteva bariere păzite de jandarmi.
Această situaţie e rezultatul punerii în practică a gândirii constituţionale marca Traian Băsescu. Chiar înainte de a schimba textul Constituţiei, el aplică zi de zi acea lege fundamentală din capul lui. Pentru un stat unip
