Cam aşa sună mesajul pe care astăzi sindicaliştii mai multor confederaţii din ţară îl vor transmite celor de la Palatul Victoria. Cu alte cuvinte, să moară şi capra vecinului!

Cu puţin timp în urmă, când statutul de funcţionar public era un adevărat privilegiu, aceştia nu-şi mai încăpeau în piele de cât de bine este să lucrezi la stat, să mănânci din aceeaşi pâine mare şi gustoasă cu sute de mii de colegi din ţară, fără să dai prea multe explicaţii unui şef căruia îi pasă oricum numai de el. La fel de bune erau şi primele mari şi grase la fiecare mare sărbătoare, sporurile multe şi mărunte despre care nici nu ai fi crezut că există. De care, desigur, nu aveau parte decât bugetarii, eventual şi privaţii pentru care trudeau zi de zi pentru depăşirea targetului dat de şef. Şi-acum tot bugetarii sunt nemulţumiţi. Culmea! Este adevărat că un salariu de câteva milioane de lei pentru a întreţine o familie timp de o lună este o mare problemă, însă atunci când s-a terminat felia de tort gustoasă trebuie să mai mănânce şi pâine. Departe de mine o atitudine din categoria celor „aşa nu" în acest context economic dificil pentru toată lumea. Însă acum, când unele dintre remuneraţiile celor din mediul privat sunt relativ mai mari faţă de cele ale amărâţilor de bugetari, aceştia cer solemn şi răspicat să se facă dreptate: să li se taie tuturor salariile, toată lumea să suporte consecinţele memorandumului încheiat cu FMI. Adică să moară toată lumea de foame, metaforic sau nu vorbind, chiar dacă pe vremea când mulţi erau în situaţii critice, de supravieţuire, bugetarii erau cel mai bine cotaţi. Desigur, nu toţi bugetarii aveau venituri anuale mai mari decât ne-am fi imaginat, însă cele mai multe erau peste media suportabilă a bugetului statului. Şi-acum mă întreb, retoric, desigur, de ce să moară şi capra vecinului? Aşa ne-am învăţat noi, ca naţiune, să dorim răul altuia, să nu