Termenul „corporatism“ e folosit de români cu maximă lejeritate şi dezinvoltură, cum se întîmplă ori de cîte ori aceştia învaţă un cuvînt nou. Datorită unor circumstanţe de ordin istorico-sociologic, conţinutul pe care acesta şi-l conturează în imaginarul public are şi o evoluţie discretă de nuanţe. A apărut, cred, la vreo şapte-zece ani după Revoluţie, odată cu primele sedii de firme mai de Doamne-ajută, şi a continuat să prindă rădăcini mai ales odată cu apariţia băncilor unde românul putea să vadă mobilier de birou mai frumos decît mobila lui de sufragerie, gresie de care el încă nu avea acasă, băi care pe vremea aceea păreau culmea luxului. Românii intrau timizi şi plecau încîntaţi.
Apoi, ceva mai tîrziu, şi-au deschis filiale în România multinaţionale celebre. Tinerii absolvenţi de ASE de atunci au avut şansa vieţii lor: să se angajeze într-una dintre ele şi să cîştige salarii la care atunci nimeni nu visa. Astăzi ei sînt oamenii mereu la costum, în Jeep-uri cu/fără şofer, cu ceasuri scumpe, costume şi pantofi de firmă. Sînt oamenii aceia mereu grăbiţi, cu o mină preocupată şi cu vocabular împănat de meeting, leadership, consultant (pronunţat ca în engleză), management level, content, deadline, sau barbarismele a prioritiza, a focusa ş.a.m.d., nu că limbajul ar fi neapărat vreo problemă sau că ar mai inhiba pe cineva. Sînt cei care ajung seara foarte tîrziu acasă, în apartamente cam goale (şi din cauza mobilierului minimalist), şi mănîncă, în faţa televizorului, ceva semipreparat sau comandat, exact ca într-un film de categorie B de la Hollywood.
De fapt, corporatismul în varianta vestică a început cu totul altfel şi are o altă definiţie: „Doctrină social-politică şi economică, apărută după Primul Război Mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitoreşti cu corporaţii, organizaţii profesionale din care să facă parte atît muncitorii, cît
