"Amintiţi-vă că suntem aici!", ne cer românii din Harghita şi Covasna
Românii din Harghita şi Covasna se simt singuri în propria ţară. Povestesc cu lacrimi în ochi cum neamul românesc şi graiul românesc se sting în fiecare zi puţin câte puţin.
Românii din Harghita şi Covasna sunt din ce în ce mai puţini. Unii nu mai sunt, pentru că i-a chemat la El Dumnezeu. Alţii pentru că din motive de supravieţuire economică, dar şi spirituală au ales să plece în alte zone ale României, ale Europei, ale lumii. Alţii au dispărut, dar au rămas pe loc. Cum e posibil? În timp, strânşi în cleşte de evenimentele istorice, trecute sau recente, au fost siliţi să uite puţin câte puţin limba română. Sau, mai simplist: ca să se înţeleagă bine cu vecinii, să poată lucra undeva a trebuit să vorbească în maghiară. Sunt datele unui proces lent, dar sigur de dispariţie.
Dar românii din Harghita şi Covasna încă nu au dispărut. Ei sunt acolo zi de zi, clipă de clipă, încercând să facă faţă greutăţilor zilnice, pe care nu ţi le poţi închipui decât dacă le baţi în poartă. Ne fac câteva reproşuri, nouă, "regăţenilor", nouă, cei care i-am uitat. Inimile a 400.000 de români din Harghita, Mureş şi Covasna bat chiar în inima ţării.
Când am dus ultima dată o floare la Monumentul Eroilor? Când am simţit ultima dată mândria aceea de a fi român, vecină cu nemurirea? Când nu am luat patriotismul în derâdere?
Pentru românii din Harghita, Ziua Naţională, Ziua Eroilor sunt zile sfinte. Iar când vorbesc, rostesc cuvintele cu grijă, mângâie parcă fiecare silabă. Au teamă să nu piardă ceva din esenţa, frumuseţea şi dulceaţa limbii române. Te primesc bucuroşi şi îţi spun "frate" sau "soră" şi îţi sărută obrazul de parcă ar vrea să te sărute pe suflet. Pe sufletul de român. Se bucură de orice vorbă românească, de orice carte, de orice cântec în limba română,
