Arhivele naţionale din Marea Britanie au declasificat, recent, documente care arată cât de mare a fost rezistenţa în interiorul guvernului Thatcher, atunci când fostul premier conservator a decis să reducă substanţial numărul funcţionarilor publici.

Nici unul dintre miniştri nu dorea să taie din propriul aparat bugetar. „Voi merge pe acest drum doar dacă şi ceilalţi colegi fac sacrificiile corespunzătoare. Va fi greu să impun tăieri dure în departamentul meu dacă ei nu fac acelaşi lucru”, îi scria lui Thatcher ministrul comerţului, John Nott.

Ministrul agriculturii, Peter Walker, se plângea că nu poate concedia mai mult de 0,3% din angajaţii mini sterului. Dar Thatcher a trecut peste rezistenţa colegilor ei de cabinet şi a redus imensul deficit bugetar prin diminuarea numărului de funcţionari publici. „Ce putem face cu 566.000 şi nu putem face cu 500.000?”, a scris pe marginea unui document în care miniştrii îi sugerau să taie doar 3% din totalul salariaţilor guvernului.

Nu este singura lecţie pe care premierul Emil Boc ar putea să o înveţe de la „Doamna de fier”. În 1981, după ce Thatcher a impus un program dur de reforme - a privatizat industria naţională, a diminuat puterea excesivă a sindicatelor şi nu a cedat în faţa manifestaţiilor violente de stradă - popularitatea ei s-a prăbuşit la 25%. Nici un alt premier nu coborâse atât de mult. Dar în momentul în care programul a început să dea rezultate, cota ei de încredere şi-a revenit, iar în 1983 consevatorii au re-câştigat alegerile.

Nu vreau să fiu ridicol şi să-l compar pe Boc şi pe companionii săi din PDL cu Thatcher şi miniştrii ei, în cea mai mare parte absolvenţi ai universităţilor Oxford sau Cambridge, oameni care credeau în economia de piaţă şi rolul redus al statului. Însă ceea ce ne cere acum Fondul Monetar este destul de apropiat de programul economic al con