(Apărut în Dilema, nr. 322, 9 - 15 aprilie 1999, tema numărului: Cum ar arăta România de azi sub dictatură?)

- poate dictatura să salveze democraţia? -

"Un guvern de mînă forte, aste ne-ar trebui!" Fraza aceasta am auzit-o de nenumărate ori, din copilăria mea (anii douăzeci) şi pînă astăzi. Culmea este că numai de guverne de mînă forte nu am dus lipsă, vreme de 60 de ani! Dar se vede că proferatorii acestui deziderat vedeau mîna "forte" îndreptată împotriva altei mîini, tot "forte", dar cea de la putere. S-a întîmplat de cîteva ori şi asta, spre satisfacţia imperfectă a doritorilor. Oricum, cei de vîrsta mea am putea face un studiu comparativ al acestor guverne, destul de diferite, în care totuşi caracterul "forte" al mîinilor s-a accentuat progresiv. În definitiv şi guvernările liberale din anii douăzeci erau mai mult sau mai puţin de mînă forte, dar una, cum se zice, înmănuşată în catifea şi respectînd toate formele constituţionale.

Opţiunea pentru mînă forte are o istorie mai veche, dacă nu ar fi decît acea "tiranie ca în Rusia" pe care ne-o preconiza amicul Nae din Situaţiunea, la 23 iunie 1900. Să fie autoritarismul o predilecţie românească? Să fie doar o figură de stil? O figură de stil persistentă devine, însă, vrînd-nevrînd, o compozantă a mentalităţii. Nenea Iancu o relevă în deriziune, dar o remarcă sub unghiul patologiei morale. El însuşi nu era, cum se ştie, un fan al liberalismului politic, în tot cazul nu în varianta "nemuritorului Gambetta", şi găsea imprudentă respectarea prea scrupuloasă a secretului corespondenţei. Dar era funciarmente alergic la orice retorică extremistă, fie daco-romană (recte "tracomană"), fie liber-schimbistă. Aşa "om de ordine" cum era, mai curînd "de dreapta", conservator, junimist, pe urmă takist, era bun prieten cu socialiştii, nu numai cu Gherea, dar şi cu nu puţini alţii, ¬ socialismul era încă onorabil