Ce se întîmplă azi în Bucureşti e, ca şi în ultimii 20 de ani, mai mult revoltă decît miting sindical modern. Oamenii nu par să ceară drepturi, cer pur şi simplu ca statul să aibă grijă de ei. Din zeci de intervievaţi de la televizor, nici măcar unul nu a spus că salariul lui, actual sau redus, e prea mic pentru munca pe care o face.
Atitudinea oscilează între implorare şi violenţă. Schema protestului e, în mod evident, cea paternalistă: copiii cer tatălui (autorităţile) să aibă grijă de ei. Dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar invoca exclusiv motive personale: nu avem ce mînca, avem copii etc. Ar invoca şi motive profesionale sau procedurale. Nici implorarea, nici violenţa (pînă la a cărei manifestare deschisă mai e, din fericire, foarte mult; acuzele PDL de instigare la violenţă erau doar demagogie ieftină şi cam cinică, în momentul ăsta) nu duc însă la evoluţii pozitive de fond.
Probabil că guvernul o să mai îndulcească puţin tăierile de salarii, pensii etc. şi o să mai reducă populist nişte cheltuieli la vîrf. Toată lumea va fi oarecum mulţumită (şi dacă nu, e tot aia, tocmai din cauza lipsei de orizont a acestei revolte), dar sistemul va rămîne falimentar. Ineficienţa enormă a sistemului, indiferent de guvernare, va rămîne, dacă ea nu preocupă pe nimeni: nici pe guvernanţi, nici pe sindicalişti, nici pe suficienţi alegători ca să impună o schimbare a modului de administrare a ţării.
Ca să ceri drepturi, trebuie să ai conştiinţa existenţei lor. Adică trebuie să ai o bază pentru asta, care nu poate fi decît 1. conştiinţa egalităţii de principiu faţă de toţi ceilalţi cetăţeni (care implică şi drepturi, dar şi recunoaşterea drepturilor celuilalt) şi 2. conştiinţa meritului personal. Însă eu nu pot scăpa de senzaţia că foarte mulţi sindicalişti nu cer drepturi, ci privilegii. Nu mă refer la nivelul lor de viaţă, cred că şi cei care trăiesc e
