Pinguinii, bag seama, sunt nişte bipezi, care se mişcă repede în mediul lor sindical şi pe asfaltul din Piaţa Victoriei.
Fiinţe vesele şi colorat îmbrăcate, la fel, în tricouri branduite care au costat bani, se deplasează cu autocare, sute, dacă am înţeles corect, care, desigur, nu funcţionează cu apă de mare! Au bannere si pancarte (multe şi mărunte) care nu-s nici ele ieftine.
Pinguinilor le place muzica, de aceea, când se adună mai mulţi pe asfalt, au nevoie de o scenă, microfoane wireless şi artişti care să le cânte. Şi, foarte important, au un dans, dansul lor, de care sunt foarte mandri si pe care îl dansează când sunt supăraţi pe măsurile guvernamentale.
Lăsând gluma la o parte, că am şi eu părinţi pensionari şi nu e amuzant, nu pricep, totuşi, de unde atâta veselie şi de ce s-a preferat “importul” sindicaliştilor cu cheltuielile de rigoare, că erau şi la Bucureşti destui. N-au fost 60 de mii cât s-a promis şi nici nu erau aşa de supăraţi pe cât spuneau pancartele. Tot ce au obţinut, cu preţul unor costuri cel puţin semnificative, a fost reiterarea faptului că măsurile de criză sunt nepopulare, un deranj pentru locuitorii Capitalei, ceva pâine pentru presă şi cam atât. Şi, oricum, nu pricep de ce au bătut la poarta Palatului Victoria. E clar ca apa de izvor că tonul muzicii de dans nu de’acolo vine!
La război, doi paşi înapoi!
De ce e atât de complicat pentru oamenii de la stat să plece dacă nu le convine salariul? De ce ar trebui ca statul să procedeze altfel decât o firmă, să ţină salariile la un anumit nivel şi să păstreze un anumit număr al angajaţilor – pricepuţi sau nu – dacă aceştia nu produc? E o chestiune de performanţă, până la urmă. Iar statul e un sistem neperformant, ceea ce înseamnă că angajaţii de la stat sunt neperformanţi.
Atâta timp cât există absolvenţi de liceu care scriu miau ca pisica (şi sunt gen
