Eticheta limbă de lemn, evocînd prototipul discursului clişeizat al totalitarismului comunist, nu i se potriveşte nici unei alte forme de comunicare de astăzi mai bine decît aşa-numitului „limbaj corporatist“. Şi nu atît pentru că limbajul activităţii din marile firme internaţionale (sau, mai general, cel al conducerii şi al organizării muncii) are formule fixe, îmbinări previzibile, structuri rigide. Previzibilă şi dogmatică este în primul rînd gîndirea pe care o vehiculează acest discurs: clişeele se recombină obligatoriu în acelaşi tablou, în care idei corecte, frumoase şi generoase devin scheme de simplificare a realităţii. În discursul corporatist se manifestă un maniheism victorios, care elimină cu totul numele învinsului. Gîndirea pozitivă, optimistă, colectivistă – ale cărei valori supreme sînt viteza, eficienţa şi comunicarea – ocoleşte cu totul laturile ruşinoase ale existenţei: individualismul, subiectivitatea, izolarea, ezitarea, melancolia, tihna etc. Ca într-unul dintre sloganurile publicitare din ultima vreme, „gîndim la fel“ – şi ne bucurăm de fericita coincidenţă.

Să fim totuşi drepţi: limbajul managerial, al gestionării proiectelor, al recrutării de personal etc. e un jargon profesional, bazat pe o terminologie de specialitate, necesară – în măsura în care exprimă idei şi relaţii specifice. Nu e lipsită de importanţă nici valoarea de cod a acestui limbaj, care devine semnal de recunoaştere între cei aparţinînd aceleiaşi mari comunităţi. Problema începe (ca şi în cazul limbii de lemn a comunismului) atunci cînd jargonul devine omniprezent şi autosuficient, cînd folosirea lui pare să rezolve toate problemele, iar norul conceptual creat de cuvintele-emblemă e luat drept realitate.

Limbajul corporatist e în mare măsură preluat, imitat fără rezerve; îl recunoaştem deci după numeroasele anglicisme, împrumuturi mai mult sau mai puţin adapta