Plecasem de la ideea că nu mai citesc de mult cărţi scrise de femei, pentru că mă enervează lejeritatea cu care scriitoarele îşi asasinează personajele, justificată doar de pasiunea cu care cititoarele consumă masacrul. Dacă orice romancier e un demiurg de sertar, care seamănă şi seceră omuleţi imaginari după chipul şi asemănarea sa, atunci vă mărturisesc că femeile mi-au lăsat mereu senzaţia unor dumnezeiţe ticăloase şi absurde. Asta, deci, ziceam că ar fi o chestie bună de dezvoltat pe un asemenea blog mov. După aia, mi-am dat seama că n-am cum să fac asta, tocmai fiindcă nu mai citesc de mult cărţi scrise de femei şi n-am despre ce scrie.
Oricum, mi-am adus aminte de anii mei de şcoală şi de toate acele minuni literare servite la orele de română. Dumnezeule, ce pandemie, ce pogrom, ce masacru! Pe cuvântul meu de onoare, am senzaţia că, dacă nu conţinea cel puţin un deces, opera literară nu-şi făcea loc în manual. Toate tezele trimestriale aveau apucături de epitaf. Să recapitulez, de exemplu, din bibliografia primelor opt clase:
• Puiul. Brătescu-Voineşti. Puiul moare de fiecare dată în clasa a V-a. Sandi, să asculţi de mămica!
• Niculăiţă Minciună. Acelaşi autor. Niculăiţă se sinucide, cu o sută de ani înainte ca ştirile ProTV să fi apărut pe lume.
• Stejarul din Borzeşti. Săracul prieten de os domnesc rămâne atârnat în pom, să-l ia turcii la ţintă. Poveste de ciclul primar, dacă nu mă înşel, când mesajul ei binefăcător se poate dizolva în subconştient cu lejeritatea unui supozitor.
• Moartea căprioarei. Nu mai zic nimic, ar fi clişeu.
• Toma Alimoş. Baladă populară. Şi cât de epic îi varsă Manea slutul şi urâtul maţele vestitului haiduc, şi cum moare el, Toma, trist şi fără lumânare, plâns doar de îndoliatul său murg…
• Senin de august. Hei, pe-asta o mai ştiţi, tot de prin gimnaziu? Cu copilul ăla care avea o gâscă? Pe gâ
