Dacă grecescul schára a dat numele grătarului în mai multe dintre ţările învecinate – îzgara în turcă, skara în bulgară etc. – cuvîntul american barbecue a ajuns să fie adoptat de cele mai multe limbi ale lumii, chiar şi de rusă şi japoneză.

Era firesc ca grătarul – un obicei-obiect atît de răspîndit, de străvechi şi de divers alcătuit (jos, înălţat, simplu sau cu coş, rotund, dreptunghiular, din cărămidă, fontă sau tablă) – să genereze o sumedenie de legende întemeietoare plauzibile, comice sau delirante.

DE ACELASI AUTOR Cîrnatul cu varză şi Miss France Salata „japoneză“ Francillon Clafoutis - Jules Claretie Marmeladă de acerole

Potrivit dicţionarelor limbii engleze, barbecue ar proveni de la barbacoa – cuvînt de origine hispanică preluat, se presupune, din limba populaţiilor Taíno sau Arawak, intrat în limba engleză spre sfîrşitul secolului al XVII-lea. La cealaltă extremă, Internetul oferă o versiune fantezistă în care barbecue ar veni de la românescul berbecu’ şi ar fi fost adus în Vest de trupele franco-britanice care se retrăgeau din Crimeea, străbătînd norul de fum al grătarelor din România.

Dar cea mai interesantă legendă despre originea cuvîntului barbecue am aflat-o de la o femeie din Braşov, în Biserica Neagră, în faţa picturii care o înfăţişează pe Sfînta Barbara (Sainte Barbe, în franceză) – patroană a fulgerelor, protectoare a pompierilor, artileriştilor, tunarilor, artificierilor, metalurgilor, minerilor şi a altor lucrători cu focul şi cu explozibilii, zeiţă creştină a focului. Pusă „la cratiţă“, în slujba grătarului, martira, mai precis subiectul ei, focul, devenea, metonimic, (Sainte) Barbe-à-cuire, de unde barbecue.

Dacă grecescul schára a dat numele grătarului în mai multe dintre ţările învecinate – îzgara în turcă, skara în bulgară etc. – cuvîntul american barbecue a ajuns să fie adoptat de cele mai mult