Cine-şi mai aminteşte cum în şcoli şi licee, pe vremea lui nea Nicu, făceam ceea ce se chema lucru manual, atelier ori practică în producţie? După ce în primele clase am lipit tot felul de colaje şi ne-am răsucit degetele la gherghef împreună cu învăţătoarea, într-a cincea am dat ochii cu primul profesor de atelier. Era un om cu păr alb, halat albastru şi ochelari cu rame maro, pe care nu mai ştiu cum îl chema. Se străduia să ne înveţe să tăiem cu bonfaierul bucăţi de placaj, să le dăm diverse forme şi apoi să le pirogravăm. Vorbea altfel decît ceilalţi profesori, într-o limbă ce părea legată cumva de placajul la care tăiase toată viaţa. Cînd o colegă a rupt o pînză, s-a declanşat furtuna de care ne temusem. Maistrul a început să zbiere precum un fierăstrău neuns.
În curînd am descoperit că fiecare dintre noi poate greşi şi că, la atelier, e foarte grav să greşeşti. Pînzele pentru bonfaier erau foarte scumpe şi plătite din banii oamenilor muncii, pentru ca noi să învăţăm ceva, nu să ne batem joc. Apoi, placajul provenea din pădurile patriei şi nu era cazul să-l risipim aiurea. Instrumentele cu care lucram erau deosebit de periculoase. Cu nu ştiu cîţi ani în urmă o fată din clasa a VI-a îşi prinsese un deget în menghină şi rămăsese cu el strîmb pe toată viaţa. O altă elevă fusese aproape să-şi piardă un ochi atunci cînd i s-a rupt pînza. Ne simţeam cu toţii culpabili, stingheriţi şi înfricoşaţi. Practica era deci cu totul altceva, mult mai serios şi mai periculos decît lecţiile celelalte. Iar diriginta, care ne spusese în prima zi că e un fel de mamă a noastră în şcoală, nu ne putea nici ea apăra de profesorul de atelier care avea o putere specială în cancelarie: era secretarul de partid al şcolii.
În sfîrşit, prin clasa a VII-a am scăpat de el, ne-au luat în primire alţii care se ocupau mai mult de fier decît de lemn. Se chema că facem lăcătuşerie. Ş