Cum poate fi un popor atît de orb încît să nu vadă clar, aşa cum abia cîţiva dintre noi o pot face, că preşedintele Băsescu şi guvernarea Boc au rezultat din ciocnirea unui noroc chior cu o nemeritată pleaşcă? Cum poate fi o naţie aşa de ignorantă încît să-şi saboteze singură, cu strigăte şi fluierături, un viitor despre care, e adevărat, se vorbeşte rău, dar care are marele avantaj că încă nu a sosit? O aşa lipsă de viziune, pe care acest neam fără fler a abordat-o la toate marile ratări de destin, e deosebit de periculoasă şi poate întuneca minţile mai ceva ca un flacon de Xanax sau un credit cu buletinul.
Acest articol face parte din ediţia specială Omagiu conducătorilor iubiţi
Zilele astea am văzut lume ieşind fără rost în stradă. Par aşa de mulţi românii care nu-l înţeleg pe preşedinte, încît zvonurile că preşedintele ar fi tătar au început să-mi pară încurajatoare. Ce vor, în definitiv, toţi aceşti bugetari trîndavi şi scumpi, care n-au altceva mai bun de făcut decît să stea cocoţaţi cîte trei în spinarea întreprinzătorilor mici şi mijlocii? Să ne irosim noi bunăstarea de peste treizeci de ani doar ca să aibă ei ce mînca azi? Ce vor aceşti pensionari vicleni, adunaţi în cete şi gata să îmbrîncească jandarmii? Să le plătească Guvernul toată pensia, iar noi să rămînem, peste 25 de ani, fără banii necesari returnării tranşelor a şaptezecişipatra şi a şaptezecişicincea din împrumutul FMI? Păi, cred şi eu că le convine, fiindcă atunci cînd o veni greul cei mai mulţi or să fie morţi, iar cîţiva chiar şi îngropaţi!
Toţi aceşti oameni obtuzi uită că preşedintele Băsescu ştia de mult – din timp! – despre iminenţa reducerilor bugetare. Putea, dacă voia, să anunţe săptămînal o reducere de 1%, de 2% sau chiar de 5%. Dar a preferat să menajeze starea de spirit a poporului, să-i lase pe oameni să doarmă liniştiţi şi să-i demoralizeze o singură dată, at
