Aţi băgat de seamă una dintre ştirile nebăgate în seamă din numărul anterior al revistei noastre? Cea despre „bananele din Ungaria“? Se referea, de fapt, la problema chinezilor din ţara vecină – „banane“ pentru că au rămas galbeni la exterior, dar în interior s-au dat cu albii. Sînt vreo 11.000 legali, dar probabil, în realitate, de vreo trei ori mai mulţi. Ungurii par îngrijoraţi. Şi devin xenofobi.

Asta mi-a adus aminte de faptul că Bucureştiul nu mai este de mult, nici el, o aglomeraţie de sate de cîmpie populate de olteni cu cobiliţa şi ceva negustori evrei, greci şi armeni. Şi nici oraşul comunist omogenizant, pornit pe calea construcţiei Omului Nou. Că a devenit şi el, altfel spus, o metropolă europeană, spaţiu şi de imigrare, nu doar capitala unei ţări care emigrează spre alte zări de soare pline. Pe scurt, Bucureştiul este un spaţiu urban mult mai colorat cultural, etnic şi confesional decît se pare că realizăm – şi decît sîntem dispuşi să ne gîndim.

Aceeaşi ştire nebăgată în seamă amintea de faptul că noii imigranţi din Ungaria sînt cam 2% din populaţia ţării. Dacă rotunjim populaţia Bucureştiului la vreo două milioane, şi pe aceea a străinilor extra-europeni înregistraţi oficial în 2009 (legali, dar şi identificaţi ca ilegali) la cam 25.000, asta ne-ar da şi nouă cam 1,25% din totalul populaţiei Capitalei. Puţin. Dintre aceştia, cei mai mulţi sînt originari din Turcia şi China, urmaţi apoi în ordine (dacă îi lăsăm deoparte pe moldoveni) de Siria, Irak, Liban, Iran, SUA, Iordania şi Vietnam. Dar aceştia sînt doar cei luaţi în evidenţa oficială, şi avem suficiente motive să credem că, în realitate, ei sînt mai mulţi. La aceştia se adaugă apoi toţi europenii care circulă doar cu buletinul, şi care sînt practic imposibil de înregistrat dacă nu cer domiciliu stabil şi/sau cetăţenie (datele oficiale înregistrează doar vreo 500 de persoane din ace