Sistemul politic din România, consfinţit de Constituţia din 1991 şi revalidat de cea din 2003, a dovedit, în toţi aceşti ani, nu o dată, că intră în blocaj. Pe de o parte, avem un Preşedinte ales prin vot direct, dar căruia Constituţia îi oferă puţine puteri şi atribuţii, şi avem un premier care nu este ales prin vot, dar căruia Constituţia îi oferă multe puteri şi atribuţii. Aceste ambiguităţi au dus, în istoria ultimilor 20 de ani, la conflicte între Preşedinte şi premier (dovadă stând ciocnirile în tandemurile Ion Iliescu - Petre Roman, Emil Contantinescu - Radu Vasile, Ion Iliescu - Adrian Năstase şi Traian Băsescu - Călin Popescu Tăriceanu). Pe de altă parte, structura bicamerală a Parlamentului prin departajarea doar formală a celor două Camere şi neclarificarea raporturilor instituţionale – păstrată şi în Constituţia din 2003, prin argumentul necesităţii adaptării mecanismelor naţionale celor europene –, sunt considerate modificări care au stricat mecanismul instituţional de funcţionare a statului.
Majoritatea a decis
În 2005, pe agenda publică şi politică au apărut discuţii pe tema modificării legii fundamentale, modificări care aveau în vedere pe de o parte reformarea Parlamentului, iar pe de altă parte, reformarea puterii executive. Cum nu s-a ajuns la niciun consens, discuţiile au fost reluate în toamna anului 2009, când Preşedintele României, Traian Băsescu, a anunţat că este timpul operării câtorva modificări în legea fundamentală. Acesta este şi motivul pentru care a decis organizarea unui referendum popular, în 22 noiembrie 2009, care atingea două puncte din lista de modificări care se intenţiona a fi făcute în Constituţie, şi anume trecerea de la Parlament bicameral la Parlament unicameral şi diminuarea numărului de parlamentari.
Rezultatele referendumului au arătat că 72,3% dintre cetăţenii care au participat la
