N-am mai râs de mult timp atât de bine, aşa cum am râs noaptea trecută, citind “Frumoasele străine”, cartea lui Mircea Cărtărescu, mai ales că nu citisem povestirile în “Şapte seri”, unde am înţeles că au apărut ca foileton.

Povestirile pornesc de la fapte şi personaje reale şi desigur sunt exagerate de autor, după cum spune chiar el în introducere, însă pentru mine au fost exact “pastiluţa” de care aveam nevoie în perioada asta în care mi-e ceva mai greu să râd.

Mi-au plăcut în mod special poveştile traducătorilor de toate felurile, povestea “paranoicului” (după cum se descrie singur) Cărtărescu, un portret reuşit şi în care te poţi regăsi cu uşurinţă, sau mă rog, eu una am reuşit s-o fac şi cea în care vorbea (la modul cel mai sincer şi fără exagerări, presupun) despre admiraţia faţă de Beatles şi John Lennon.

Nu vreau să intru în amănunte, pentru asta există oameni avizaţi. Citez însă din “Frumoasele străine”, ceva ce se poate aplica oricui, nu neapărat doar scriitorilor sau artiştilor: “În lumea literară nu contează ce eşti sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora. Iar această imagine, de cele mai multe ori grotescă, mai întotdeauna falsă şi cu certitudine simplistă, ţi-e fabricată, cu migală, de prieteni şi de adversari, de-a lungul unei convieţuiri de o viaţă”.

Am găsit şi o descriere a “Frumoaselor străine” care confirmă o altă teorie a autorului cum că uneori lenea e atât de mare încât se scrie “după ureche” şi fără pic de documentare: “Recent apărută la editura Humanitas, cartea “Frumoasele străine”, de Mircea Cărtărescu, conţine fragmente pline de umor dedicate femeilor.” (Gândul, 4 mai). Vă asigur pe această cale că nu e deloc vorba despre o carte dedicată femeilor ci tuturor celor care (mai) au simţul umorului. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

N-am mai râs de mult timp atât de bine, aşa cum am râs noap