Profesorul a păstrat toate aparatele de pozat pe care le-a avut în ultimii 30 de ani şi care au devenit piese de colecţie. El speră să predea ştafeta elevilor săi. O pasiune este ca o boală incurabilă. Nu o poţi trata, nu poţi scăpa de ea.

Profesorul Viorel Coşeraru nici nu-şi doreşte să scape de „virusul“ fotografiei, de care este infectat de peste 30 de ani.

„Eu am luat microbul de la un unchiul de-al meu, Vasile. El era cel care îşi băga nasul peste tot. Repara ceasuri, făcea fotografie, şurubărea tot timpul. Ca şi copil, eram fascinat de activitatea unchiului şi în perioada vacanţei mă ţineam ca scaiul de el“, povesteşte profesorul Coşeraru.

Primul aparat de fotografiat i-a fost făcut cadou de unchiul chiţibuşar. „Era un Smena 6, ochios foc, cu un toc de piele maron. Pe capacul din interiorul tocului erau scrise instrucţiunile de folosire. Nu-mi mai încăpeam în piele de fericire când l-am primit“, îşi aminteşte dascălul.

Primele fotografii făcute au fost cele de familie. Apoi, adolescentul a început să suprindă tot felul de instantanee. Nu îndrăznea să se „joace“ foarte mult cu aparatul, pentru că nu dispunea de bani pentru clişee.

Laborator foto în cadă

„Erau destul de scumpe pentru buzunarul meu şi le foloseam cu zgârcenie. Aveam grijă să nu irosesc nici măcar o poziţie de pe film“, spune Viorel Coşeraru.

După primul Smena 6 a urmat un Smena 10, apoi un aparat chinezesc „Seagal“, după care a trecut la marca Zenit, cea mai performantă în acele vremuri.

„O mare bucurie am avut în primul an de facultate. Colegii de grupă, care ştiau de pasiunea mea, mi-au făcut cadou un laborator foto complet. Când mergeam acasă, acesta era instalat în baie, pe nişte scânduri deasupra căzii“, adaugă profesorul.

Viorel Coşeraru spune că pe timpul studenţiei a colaborat la o r