Festivalul Internaţional Shakespeare, avînd ca generic şi temă, la actuala ediţie, o unică piesă – Hamlet –, s-a încheiat, duminica trecută, la Bucureşti, după ce trăsese cortina (o cortină intermediară), cu patru zile în urmă, şi la Craiova, oraşul său de baştină. Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.

Despărţire de cine? În primul rînd, de spectacole adevărate. Acesta şi este avantajul şi farmecul unui festival: în afară de cazurile clinice (care există...), cel ce alcătuieşte afişul unei reuniuni teatrale are grijă, înainte de orice, ca spectacolele invitate să placă, să intereseze ori, cel puţin, să provoace. Asta înseamnă că un nivel calitativ ridicat devine, automat şi indiscutabil, singurul criteriu de selecţie. Gusturile, se ştie, sînt diferite şi, adeseori, ireconciliabile; totuşi, un produs artistic bine făcut nu poate suscita reacţii de respingere violentă decît din partea unor receptori obtuzi. E posibil ca un spectacol care îi entuziasmează pe unii să-i enerveze pe alţii; dar, dacă el este lucrat profesionist, dacă are coerenţă şi stil, dacă are un adevăr al său, nervoşii (oneşti) nu vor contesta niciodată dreptul acelui spectacol de a figura într-o selecţie cu pretenţii la excelenţă. Este ceea ce se întîmplă în orice festival – bun – şi este ceea ce s-a întîmplat şi la Festivalul Shakespeare.

Cel mai puţin agreate (de mine, dar, din cît mi-am putut da seama discutînd cu unii şi alţii, nu numai de mine) montări ale reuniunii – Hamlet regizat, la Teatr Polski din Wroclaw, de Monika Pecikiewicz, respectiv Hamlet propus de The Wooster Group din New York, în regia lui Elizabeth LeCompte (să fie o simplă coincidenţă că e vorba, în ambele situaţii, de regizori-femei?), – au fost