În vara lui 1985 şi apoi şi în 1986, în septembrie, mi-am petrecut concediul în Casa de oaspeţi a unui ocol silvic din nordul Moldovei. Nu avea ea facilităţile unui hotel, însă ne bucuram de mediu, de plita cea mare din casa pădurarului, unde preparam nişte omlete artistice, cu ciuperci, mărar negru, usturoi sălbatic şi ierburi aromate, iar sâmbăta şi duminica de vizita unor medici şi directori din zonă, care se produceau, unii cu ce căpătau de la pacienţi, alţii cu ce dădeau pe piaţă fabricile lor de brânză şi iaurt. Tot felul de delicatesuri. România comunistă se oprea la marginea pădurii.

Discutam liber, până noaptea târziu, despre tot ce n-am fi cutezat să discutăm la slujbă şi la oraş.

Mi-am exprimat odată temerea că s-ar putea auzi la Partid şi la Miliţie ce cârteam noi despre Ceauşescu şi despre mizeria din ţară, dar unul dintre directori, care era şi politruc pe la judeţ, a râs şi ne-a liniştit într-un chip care mi-a dat de gândit: Suntem în pădure, măi, fraţilor!

Asta voia să însemne că iarba, copacii, jivinele şi adâncul codrului ţineau de veşnicie, nu de o epocă istorică. Veşnicia pădurii ne garanta o anume imunitate la problemele lumii de dincolo, de afară. Uită-te la pădurar, mi-a mai zis omul partidului scăpat pentru două zile de apăsarea infectei lui funcţii de secretar cu propaganda, ce treabă să aibă el cu comunismul?! Pădurarul, care stătea niţel retras şi zâmbea respectuos în timp ce se îndopa cu somptuoasele mele omlete cu şapte arome la bază, dar şi cu tot ce aduceau oaspeţii mai bun de prăjit pe plită, mă privea insistent şi mă convingea de adevărul celor zise în casa lui dând larg din cap de câteva ori.

Voia să-mi arate astfel că, până şi la datul din cap, viaţa în pădure era alta. Nu mai era strâmtorat, ca la oraş, să aprobe o idee discret, uitându-se cu teamă în jur.

Aerul de solidaritate, de grup