Din centrul Hunedoarei, de apuci drumul spre munţi pe valea îngustă a Cernei, peisajul te cotropeşte cu un amestec de impunător şi dezolant. Stîncile abrupte, vegetaţia tînără şi apele repezi ale rîului, domolit oarecum de barajul din amonte, alternează cu rănile încă vii ale carierelor de piatră şi cu ruinele postindustriale de betoane şi fierătanii prin care nu mai poţi călăuzi pe nimeni. Laşi pe stînga drumul ce urcă-n serpentine spre Lacul Cinciş şi-apoi, în Teliucu Superior, faci brusc la dreapta, atent să n-ajungi la Ghelar. Şoseaua, spartă şi cîrpită pe alocuri, e destul de bună şi, încet-încet, descoperi în peisajul din jur urmele metalurgiei fierului de altădată. Podeţe cu bîrne de susţinere din şine de cale ferată îngustă, clădiri de vechi colonii muncitoreşti reamenajate în cochete sau dezolante locuinţe familiale, terasamentul vechii „mocăniţe“ înălţat pe malul văii Runcului ca o alee de parc sau tăiat în pereţii stîncoşi ai versanţilor, găuriţi de tuneluri. Casele tradiţionale, înnegrite de fum şi de vremuri, abia îşi mai găsesc locul între cabanele şi vilele de vacanţă răsărite în ultimii ani. Şi apoi, brusc, îţi apare în faţă o clădire rătăcită parcă din altă poveste: furnalul de la Govăjdia.
La început nu ştii cu ce să-l asemeni. E o clădire masivă de piatră, cu acoperişul spulberat în parte de furtuni, deasupra căruia se înalţă două turnuri de cărămidă, unul patrulater, celălalt octogonal (cred!), legate între ele cu o pasarelă acoperită. Iar sus de tot, pe colţurile acoperişurilor înalte, cîţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare. În jur, mizerie. Multă mizerie. Gunoaie, provenind parcă din demolarea unui bloc întreg. Mai la stînga, o altă construcţie ce aduce a clădire oficială, ţi se arată în toată gloria prăbuşirii ei. E fostul Cămin Cultural din sat.
Revii la furnal. Din loc în loc, pereţii sînt sparţi de ferestre: unele dreptu
