N-am să aflu niciodată ce-i va fi motivat Monicăi Lovinescu acea convingere pe care mi-a mărturisit-o franc (nu doar mie, fireşte) în toamna lui 1990, cum că „din păcate vor mai trece vreo douăzeci de ani pînă cînd Stînga va accepta nu echivalenţa, dar măcar justeţea comparaţiei dintre nazism şi bolşevism“. Pe atunci nu-i citisem pe Ernst Nolte şi Vasili Grossman, pe Furet, Besançon, Courtois, dar eram de mult cîştigat de directeţea lui Petre Ţuţea („dragă, noi eram dintr-o tulpină. Doar că unii au pariat pe verde, iar ceilalţi pe roşu. Au învins ei, ne-au prăjit ei. Învingeam noi, i-am fi prăjit noi!“), ca şi de ideea lui Alexandru George privind gemelaritatea („fraţi de sînge“) celor două totalitarisme care au brăzdat chipul veacului al XX-lea.

Fapt este că, la fel ca peste profeţia brucaniană, iată că şi peste amărăciunea Monicăi Lovinescu au trecut cele două decenii, astfel încît acum, în faţa unor apariţii editoriale aşa de surprinzătoare – cum este cartea Anei Maria Narti, Fiare, îngeri şi martiri (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“), paradoxala evoluţie a unui destin ruso-aromân de la frenezia cîntecelor (şi-a „sfintei morţi“) legionare, care-i populau fantasmele puberale, la efervescenţa troţkistă a stalinismului dejist – nu te mai şochează. Asta mai ales după ce vei fi înţeles pînă la ultimele-i consecinţe acea formulă de „căzut la partid“ a lui Belu Silber (omul care, după 16 ani de puşcărie comunistă, semnează senin cererea de reprimire în PCR!) şi după ce vei fi acceptat că între asasinarea lui Mihail Stelescu, a lui Pătrăşcanu şi a lui Foriş nu este nici o deosebire.

O zestre genetică spectaculoasă. Ana Maria Narti este, pe linie maternă, fiică de ruşi albi, ofiţeri în armata ţaristă („bunicul vedea evreii ca pe străini primejdioşi şi, în acelaşi timp, cai de bătaie“), cu un unchi trimis în lagăr la Karaganda, iar pe linie paternă provi