Vasile Păduraru, în vârstă de 41 de ani, din Petrila, şi-a petrecut o mare parte a ultimilor 17 ani din viaţă în subteranele minei de la Lonea. Tată a doi copii, el se mândreşte cu fiica sa în vârstă de 17 ani, premiantă în toate cele zece clase şi olimpică naţională în acest an la protecţia consumatorului.
Ea este singura bucurie a minerului silit să se târască în genunchi prin galeriile inundate ale exploatării miniere, pentru a „culege” cantitatea de şase tone de cărbuni, cât i-a fost fixată norma zilnică de huilă.
„Pentru a ajunge la timp la mină, mă trezesc la orele 3 dimineaţa. Intrăm în şut la 3:30, după ce am primit hrana de la cantina întreprinderii. În subteran stăm şase ore. Aerul este viciat, este aproape irespirabil. În mină este praf, apă şi presiune. În galeriile unde ajungem după ce, uneori, ne târâm în genunchi, nu ştim de ce să ne apucăm mai întâi.
Sunt condiţii rele, iar 60 la sută din utilajele pe care le folosim sunt improvizate. Norma nu o putem realiza din cauza acestor lipsuri, de aceea mai tot timpul salariile ne vin reduse cu 15 – 12 la sută”, povesteşte minerul.
El adaugă că munceşte din greu, în condiţii inumane, cu utilaje din anii 1960 şi unelte improvizate, doar pentru a le asigura copiilor săi un viitor mai bun, dacă se poate, cât mai departe de Valea Jiului.
„În martie, am lucrat 23 de ture şi încă trei sâmbete, ca suplimentare. În total, 26 de zile de serviciu, pentru care am primit salariul de 1.800 de lei, cel mai mare din acest an”, a mai spus Vasile Păduraru, arătând foaia de salariu cu care a plecat spre Bucureşti.
„De la acest protest nu am sperat mai nimic. Totuşi, fraţii noştrii au rămas în Vale şi aşteaptă o rezolvare a situaţiei noastre, altfel, simt că nu mai avem pentru ce intra în subteran”, adaugă petrileanul, cu lacrimi în ochi.
