În 90, cântam și eu, alături de alți tineri, versurile ”Imnului golanilor”: ”Ne-ați întrebat ce vrem aici, dar știe toată țara/ că noi susținem punctul 8 de la Timișoara/ o țară fără comuniști, fără nomenclatură/ și nu vă temeți de golani fără coloratură”. Aveam 16 ani și ceva, înțelegeam prea puține din cele ce se întâmplau în jur, dar un lucru pricepeam foarte bine – copilărisem și-mi începusem liceul într-o mare minciună. Și odată vălul ridicat, doream ca, măcar simbolic, cei care mă mințiseră atâta vreme să plătească.
Mai târziu, am înțeles că acel punct 8 de la Timișoara, fundamentul Legii Lustrației, ar fi fost mai mult decât un gest simbolic: pur și simplu ar fi schimbat destinul României. Iar în 96, când, din nou pe străzi, strigam ”Ole, ole, Iliescu nu mai e!” nu o mai făceam în necunoștință de cauză. Doar că, de această dată am fost prea optimist. Iliescu mai era, și era încă bine-mersi.
Astăzi, la mai bine de 20 de ani de la enunțarea lui și într-o zi cu semnificație aparte (20 de ani de la primele așa-zise alegeri libere), punctul 8 de la Timișoara a devenit lege. Parlamentarii au votat Legea Lustrației.
Potrivit legii adoptate de deputaţi, sunt considerate persoane lustrabile toţi cei care au ocupat funcţii de conducere şi au fost remunerate pentru aceasta în PMR, PCR, UTC, UASCR, deputaţii în Marea Adunare Naţională, membrii consiliilor populare judeţene, municipale şi orăşeneşti, membrii Consiliului de Stat şi ai Consiliului de Miniştri, conducătorii instituţiilor de presă sau de propagandă ai PCR, directorii de editură, persoanele din învăţământul de partid, din structurile Securităţii sau colaboratorii acesteia ca poliţie politică, magistraţii cu funcţii de conducere în sistemul judiciar comunist, comandanţii din Inspectoratul General de Miliţie până la nivelul şefilor de post inclusiv, şefii misiunilor diplomatice şi consulare ş.
