„Dacă atunci cînd soţul meu ajunge acasă, copiii sînt încă în viaţă, consider că mi-am făcut treaba.“ (Roseanne Barr)
La un curs pe teme de educaţie ţinut pentru o grupă de bone, una dintre ele a relatat în ce fel a pedepsit-o pe fetiţa de care avea grijă: „Începuse să plouă, am luat-o repede de mînă şi i-am spus că trebuie să ne grăbim către casă. În staţia de autobuz, a început să plîngă, să dea din picioare, am luat-o cu forţa, a plîns tot drumul. Acasă, nu i-am mai dat desertul, nu i-am mai spus basmul, şi n-am pupat-o de somn uşor.“ Cele trei pedepse enumerate se pierdeau printre detaliile „terifiante“ ale poveştii petrecute în staţia de autobuz: lacrimi, zbierete, călcîi înfipţi în asfalt, priviri dezaprobatoare.
Am întrebat-o dacă ştie de ce a plîns fetiţa. „Nu.“ Dacă a mai făcut vreodată asta? „Nu.“ I-am spus că a scăpat uşor: fetiţa ar fi putut să plîngă, de pildă, din cauza unei crize de apendicită, caz în care nici desertul, nici povestea oricum n-ar fi ajutat-o să aibă un somn uşor. În fapt, pedeapsa aplicată a avut ca ţintă, pe de o parte, efortul de recuperare a autorităţii: copilul a încălcat regulile uzuale de comportare în public, a refuzat să se conformeze ordinelor date de adult, i-a contrariat aşteptările. Pe de altă parte, scopul a fost acela de a elimina un comportament neadecvat, şi nu cauza lui. Furia, enervarea au fost cele care au născut impulsul de a sancţiona, şi nu decizia raţională de a rezolva problema.
De unde ne vine autoritatea care ne dă dreptul, ca părinţi, educatori, adulţi, să sancţionăm un comportament greşit sau, dimpotrivă, să răsplătim unul corect? Din doar două surse: din responsabilitatea pe care o avem faţă de copil şi din dorinţa ca ceea ce facem să aibă un rezultat benefic asupra dezvoltării lui. Cu alte cuvinte, autoritatea implică obligaţii, nu drepturi: obligaţia de a căuta cauzele care au deter
