Orice mare criză are drept consecinţă o abruptă şi adesea radicală redistribuire a principalelor resurse sociale: putere, averi, privilegii, oportunităţi. Toate observaţiile şi analizele sistematice asupra istoriei sociale a crizelor arată că această operaţiune întăreşte "efectul Matei": celor ce au, li se dă, iar celor ce nu au, li se ia. Singura ajustare teoretică necesară este precizarea că nici ceea ce se dă şi nici ceea ce se ia nu se face după un algoritm egalitarian.

Cine cîştigă şi cine pierde la bursa puterii, în urma acestei crize?

În România, puterea are o singură sursă şi formă de manifestare: controlul asupra instituţiilor guvernării şi administraţiei. Puterea economică nu este o sursă directă şi de sine stătătoare de putere politică. Ea nu are efecte în planul politicii, decît în măsura în care deţinătorii resurselor economice sunt capabili să mobilizeze sume de bani sau alte privilegii materiale, prin care exercită influenţă/control asupra deţinătorilor puterii politic-administrative. Este motivul pentru care încet, dar sigur, în România s-a realizat un continuum, între cele două categorii de putere, iniţial distincte. Alte tipuri de putere, cum este cea a presei, controlul civic, puterea sindicală etc. sunt pur şi simplu iluzorii, simple jocuri de lumini şi umbre, menite să dea iluzia unei democraţii din care nu lipsesc ingredientele minimale ale reţetei.

Cine sunt deci, deţinătorii puterii? Dacă România ar fi o democraţie, atunci ar trebui să începem cu cetăţenii, singurii deţinători legitimi. Realitatea este însă foarte diferită de teorie. Cetăţeanul statului numit România a fost redus, din punct de vedere democratic, doar la dreptul de a asculta, uneori cu forţa, pălăvrăgeala, minciunile şi promisiunile fără acoperire ale candidaţilor la funcţiile elective, de a se distra pe seama lor, cînd îi dă mîna, şi de a pune în urnă un vot