În lupta cu marea evaziune fiscală, pentru a cârpi găurile care fac bugetul de stat să semene cu o strecurătoare, instituţiile cu abilităţi de control pot sparge planul de amenzi pe hectar, pot face constatări echivalente cu bugetul Apărării din SUA şi pot umple de plângeri penale fişetele deja burduşite ale procurorilor. Pentru că în final, instanţa decide dacă statul primeşte sau nu vreun leu din toţi aceşti „bani virtuali”. În baza algoritmului contestării în instanţă a aproape oricărui control făcut de stat, amenzile nu sunt amenzi, contravenţiile nu există, iar infracţiunile nici atât, decât dacă judecătorii se pronunţă în acest sens.

Ţinând cont de ritmul în care instituţiile pierd în instanţă, în raport cu cei sancţionaţi, care devin din contravenienţi reclamanţi ce pot chema la bară „pârâţii” care au avut tupeul de a-i întreba de sănătate, în curând, în momentul în care un inspector al statului va spune : „V-am găsit nereguli mari, vă dau amenda maximă – 45.000 de lei”, controlatul ar putea spune „Puneţi 50.000, să fie rotund”. Ştie foarte bine, după felul în care decurg lucrurile în unele instanţe şi după asigurările armatei de avocaţi din subordine, că şansele de a deconta vreun ban din această sumă la bugetul de stat variază pe o scală de la minuscule la inexistente. Pentru că şi în varianta în care, după şase - şapte ani de judecată, patru instanţe parcurse, zeci de excepţii de neconstituţionalitate şi recursuri la recurs, datoria încă nu s-a prescris, iar statul şi chiar judecătorii mai ţin minte despre ce era vorba în dosarul cu pricina, stabilind că sancţiunea a fost dispusă în mod corect, agentul economic cu pricina, dacă nu recurge la C.E.D.O., recurge cu siguranţă la procedura de insolvenţă, după o scurtă lichidare prealabilă a patrimoniului. Astfel încât statul să-şi recupereze banii din activele rămase ale companiei – respectiv, un taburet f