În Povestea bărbatului dispărut, personajul Zamir Ahmed Khan reflectează la copilăria, la scrierile şi la iubirile sale nefericite. În acest fragment îşi evocă o strămătuşă nu prea credincioasă.

„Lăsaţi-mă în pace! Uite că am făcut şi pelerinajul la Mecca“ – zise Dulhan Chachi, în timp ce familia ei o îmbrăţisa la întoarcere. „M-am întors vie şi nevătămată. Nu e nevoie să faceţi atîta caz.“

„Oamenii se roagă pentru ca soarta să le decidă momentul morţii atunci cînd se află în locurile sfinte“ – a îngînat cineva, poate în speranţa că Dulhan Chachi ar fi putut să treacă printr-o transformare după pelerinaj. „E o mare binecuvîntare să mori acolo.“

„O să mă rog în continuare“ – a mormăit ea. „N-ai decît să te duci tu în pelerinaj la Mecca şi să te alegi tu cu binecuvîntarea aia. Eu, una, mulţumesc de o mie de ori că m-am putut întoarce întreagă, ca să pot să mor la mine acasă. Ce fel de moarte poate fi aia? Printre străini şi fără nimeni care să-ţi sape groapa?“ Se înfierbîntase vorbind. „Nu am nevoie de un rai simandicos. N-aveţi decît să vă ţineţi voi grădina raiului. Mie una îmi ajunge grădina mea de aici.“ Pe măsură ce se strîngeau să o audă pe Dulhan Chachi povestind peripeţiile pelerinajului ei la Mecca, oamenii nu se puteau abţine să nu clatine din cap a mirare, să nu-şi acopere gura ca să nu izbucnească în rîs, şi să nu se gîndească în sinea lor, Doamne fereşte! De la un cap la altul, pelerinajul lui Dulhan se dovedise a fi un chin mai groaznic decît în cele mai cumplite vise ale ei. A început chiar din momentul în care vaporul a ridicat ancora de la Bombay, cînd i s-a făcut rău şi a început să vomite; abia putea să se ţină pe picioare sau să stea aşezată, să mănînce sau să bea. Nici clima din Arabia nu i-a priit, iar înghesuiala pelerinilor, cu atît mai puţin. Se hotărîse însă să facă pelerinajul, aşa că, ghinion, trebuia să îndure tot. D