Ţin să vă fac cunoscut că în săptămîna 9 mai-16 mai 2010, mi-au trecut prin minte următoarele gîndiri şi imagini, conform unui plural eminescian de o stranie frumuseţe:

Oricît de complicată a fost Ziua Europei la cel mai mic nivel al monedei sale (1,26 $), ca republican român am fost bucuros că fostul rege Mihai I a participat la parada din Moscova prilejuită de cei 65 de ani de la victoria asupra fascismului; sînt mulţi anticomunişti care nu mai vor să audă de această victorie, socotind-o a unor aliaţi nefireşti – Stalin, Roosevelt şi Churchill, sovietici şi democraţi – şi ca atare a unor învingători nevalabili prin tot ce a urmat. Am buni cunoscuţi de dreapta care mă privesc ca pe un om de stînga fiindcă de 9 Mai îmi felicit cei cîţiva prieteni antifascişti, ca să nu uităm zdrobirea hitlerismului. Fără această victorie, s-ar fi instaurat în lume „o ordine nouă“, în care dreapta şi stînga nu ar mai fi existat. Cu un talent aparte în ignorarea contextului istoric, aceşti anticomunişti – monarhişti fierbinţi în urmă cu 20 de ani, azi reci faţă de rege – pun cu cea mai rapidă suficienţă a gîndului semnul egal între Hitler şi Stalin; li se pare, cum se spune, OK. Nu e deloc OK (adîncim altă dată problema, dacă, desigur, vă interesează). Flaubert avea o idee foarte dură pe care, în politeţea mea discutabilă politic, o rostesc mut o dată pe an, de 9 Mai, cînd aud că regele Mihai, arestîndu-l pe Antonescu şi refuzînd să stabilească o linie de rezistenţă între Galaţi şi Nămoloasa, ne-a vîndut ruşilor: „Sînt evenimente din care oameni deştepţi rămîn idioţi pe viaţă“.

Şi îmi vine în minte finalul lui Sartre, în Le sursis, cînd Daladier se întoarce de la München, în ’38, unde a semnat alături de Chamberlain pactul cu Hitler, asigurînd cică pacea în Europa, mii şi mii de francezi îl aclamă, iar el, trecînd printre ei, le spune în gînd, atît: „Proştilor!“.