În urmă cu 7-8 luni estimam că statul român ar putea intra în faliment dacă nu se vor fi luat măsuri economice sănătoase de ieşire din criză. Autorităţile române însă tocmai obţinuseră un împrumut masiv de la FMI şi de la Comisia Europeană şi nu aveau timp de astfel de „glume", iar politicienii noştri erau în campanie electorală, fiind ocupaţi să cheltuiască bani pentru coafarea realităţii şi îmbrobodirea populaţiei.

Acum, când se văd cu ochiul liber efectele crizei (îndelung şi obstinat negate de autorităţile române) şi când FMI cere Guvernului dovezi ale eforturilor anticriză, preşedintele României, din proprie iniţiativă, anunţa, foarte constituţional, decizia sa de a impune Guvernului tăierea nediferenţiată a 25% din salariile bugetarilor, a 15% din pensiile aflate acum în plată şi a 15% din bugetul ajutoarelor sociale, inclusiv a ajutoarelor de şomaj şi a indemnizaţiei de creştere a copilului. Nu ştiu cum va face acest lucru Guvernul - efortul legislativ necesar fiind imposibil de finalizat în aşa fel încât măsurile respective să intre în vigoare de la 1 iunie -, dar, din perspectiva cetăţeanului plătitor de taxe şi impozite, gestul preşedintelui şi atitudinea Guvernului reclamă demisia amândurora.

Statul român este ca un comerciant care a luat un credit de la o bancă, credit pe care nu îl mai poate rambursa. Băncile, în astfel de cazuri, au două opţiuni - falimentul debitorului sau restructurarea creditului. Ca să accepte restructurarea, banca are nevoie de un plan de afaceri, în care să i se demonstreze fie că veniturile vor creşte, fie că cheltuielile vor scădea, fie ambele variante. Statul român are un buget cam de 40 miliarde de euro, la care se adaugă alte 10 mld. euro din contribuţiile de asigurări sociale (bani care nu sunt ai statului, ci ai noştri, întrucât noi îi dăm statului acum pentru ca, la nevoie, de exemplu, la bătrâneţe, boală sau şo