Românii sînt oameni de treabă, aşa ca regulă generală: nici prea harnici, dar nici prea leneşi, nici prea hoţi, dar nici prea cinstiţi, nici prea deştepţi, dar nici prea nătîngi, nici prea iuţi la fire, dar nici prea calmi. Cu alte cuvinte, nici aşa, nici altminteri. Se bat cu pasiune pentru o idee, dar nu prea mult timp, căci odată ridicat spre ceruri „acel ceva“ cu eforturi, năduşeli, cheltuieli, lupte furibunde, abandonează în uitare „opera“. Şi chiar de n-ar fi ctitorul cel care să-şi lase în uitare „ctitoria“, atunci au grijă alţii să distrugă pînă la temelie, furînd chiar cărămidă cu cărămidă, opera fondatorului. Nu neapărat din trebuinţă, ci uite aşa. Pentru ca vorbele mele să nu fie chiar aşa în vînt, aduc ca mărturie analiza doctorului Constantin Caracaş cu privire la starea instituţiilor de binefaceri la început de secol XIX. După cum bine se ştie, acestea sînt ridicate prin grija şi din dorinţa filantropică a unor importante familii boiereşti sau domneşti. După ce au pus piatra de temelie, au ridicat edificii măreţe, puţini sînt cei care se mai îngrijesc de soarta ctitoriei lor, fălindu-se cît se poate şi pe unde se poate cu titlul de ctitor, dar doar atît.

Bunăoară, spitalul Colţea, operă, după cum se ştie, a banului Mihai Cantacuzino, se afla, la început de secol XIX, într-o stare jalnică. Fusese dotat atunci, la ridicarea sa (prin 1704), cu venituri şi cu un regulament de ordine internă. De-a lungul vremurilor alţi filantropi, boieri şi domni, îşi pogorîseră asupra lui mila generoasă. Şi cu toate acestea, clădirea se află în „stare de plîns“, îngrijirea săracilor şi a bolnavilor lasă mult de dorit, iar şcoala cea românească pentru copiii săraci, aşa cum fusese odinioară, se risipise de mult pe drumurile întortocheate ale nepăsării valahilor.

Spitalul de ciumaţi de la Dudeşti este „astăzi de nelocuit, aproape în ruină, de parcă n-ar exis