Romancierul, eseistul, dramaturgul şi traducătorul Marin Preda (n. 5 august 1922 - m. 16 mai 1980) nu a lăsat o însemnată literatură epistolară1, aşa cum unii, poate, s-ar fi aşteptat.

Răstimpul în care a trăit şi, mai ales, a creat nu i-a îngăduit să întreţină dialoguri epistolare susţinute. Comunica frecvent şi eficient prin articolele şi eseurile sale şi, desigur, prin in-confundabilele creaţii epice.

Rarele şi preţioasele misive trimise lui Geo Dumitrescu2 şi Eugen Simion3 demonstrează, în timp, că Marin Preda, deşi avea vocaţia confesiunii, profund articulată, ezita să se înfăţişeze în aceea de epistolograf, care, adesea, presupune mărturii din cele mai incomode şi imprevizibile.

Contemporanii săi, cei mai mulţi dintre ei, creditabili, afirmă, şi unii încă mai consemnează, în cărţile de memorialistică, faptul, uşor verificabil, că Marin Preda nu avea aproape niciodată timp suficientsă-şi definitiveze manuscrisele cărţilor sale.

Unul dintre apropiaţii săi, istoricul literar Mihai Gafiţa4 (n. 21 octombrie 1922 - m. 4 martie 1977), care s-a bucurat, constant, de încrederea şi preţuirea lui Marin Preda, a primit de la autorul cărţii fundamentale, Moromeţţii (1955), în aproape două decenii, doar cinci cartoline poştale expediate din Londra, Loreley, Hamburg şi Paris, precum şi o epistolă, deloc convenţională, în care directorul Editurii Cartea Românească îl consiliază în problemele urgente ale instituţiei.

Dintre cele cinci cartoline ilustrate, interesante prin imaginile memorabile ce le conţin pe recto, se detaşează, prin francheţe, cea trimisă din [Hamburg], 19 octombrie [ 19]67, Dragă Mihai şi Aniţa, Hamburgul e primul oraş german demn de a trimite din el o ilustra tă. Nu vă întreb ce mai faceţi fiindcă ştiu răspunsul, adică nu faceţi ca mine care mă plimb. Zic zău lui Dumnezeu că, chiar aşa şi