Fraţilor, mi-a plăcut mitingul sindical din Piaţa Victoriei. Mi-a plăcut fiindcă, ocolindu-l, am circulat mult mai lejer prin Bucureşti. Mi-a mai plăcut respectiva lucrare şi dintr-un alt motiv. Şi anume acela că i-am văzut şi eu mai în firea lor pe funcţionarii care, altfel, în zile normale de lucru, populează cu sictir leneş ghişeele bugetare ale relaţiei cu publicul.
Dincolo de aceste apucături ale observaţiei superficiale a funcţionat însă o mare tristeţe. O tristeţe de altfel antrenată prin obişnuinţe durabile. Puterea i-a tratat pe amărăşteni cu o totală indiferenţă, marea nesimţire a lipitorilor de partid şi de stat atingând înălţimi everestice. Geambaşii perverselor mânării ale înavuţirii partinice au stat la cutie. Pentru protecţia lor au lucrat, la secret şi cu mare pricepere, serviciile bine plătite ale diversiunii. Iar la înaintare au ieşit lăutarii ideologici care încercau să acrediteze ideea că inaniţia nu-i decât o nemaipomenită cură de slăbire.
O cură de slăbire a cărei reţetă a fost gândită de guvernanţi, cu neţărmurită generozitate, doar pentru a face din români un popor frumos. Singurul centrifug guvernamental rătăcit printre mitingişti a fost tovarăşul Hoară. Nepricepând benefiiciile protecţiei de împrumut şi crezând, în sărăcia logicii din dotare, că poate deveni erou, omul nostru a oferit protestatarilor prilejul de a-şi demonstra ataşamentul contondent faţă de cei care le zboară cârnatul din fasole. A fost ca la fotbal. Când vreun năuc nimereşte aiurea în mijlocul galeriei adverse.
Imaginea mulţimii din Piaţa Victoriei m-a transportat din prezentul agitat şi în nostalgii microbistice. M-am gândit câtă vreme a trecut de atunci când stadioanele gemeau de atâta puhoi de lume. Şi în minte mi-a venit o remarcă extrem de cinică, o remarcă al dracului de adevărată, o remarcă ce aparţine unui om care, altfel, s-a cam
