Pentru că în articolele precedente (1 și 2) am fost mustrat că am fost prea indulgent și elogios cu femeile, revin cu o nelămurire mai puțin diplomată.
Observ cum în jurul meu cantitatea de femei inteligente și frumoase care băltesc în propria viață este mult mai mare decât în cazul bărbaților.
Dacă bărbații își cuplează mult mai bine inteligența la mecanismele pieței (că este o piaţă erotică, profesională sau socială, nu contează) femeile încă au probleme la acest capitol. E plină ţara de femei culte, inteligente şi frumoase care stau pe tușă. Nu doar pe o tuşă socio-profesională, cât mai ales pe tuşa propriei lor vieţi. Ştiu că sunt frumoasă, ştiu că sunt inteligentă, însă nu am deloc încredere în mine însămi.
Dacă în cazul bărbatului inteligenţa este un imperativ economic (înainte era forţa muşchilor şi abilităţile războinice), în cazul femeii inteligenţa este un lux (e bine să-l ai, însă nu e necesar pentru supravieţuire).
Înţeleg că de-a lungul timpului femeia a fost încurajată mai puţin spre inteligenţă, înțeleg că societatea încă este falocentrică, însă toate aceste cauze nu epuizează contextul problemei. La fel cum discriminarea pe baza de sex nu explică în totalitate discrepanța veniturilor celor două sexe, la fel cauzele istorice, sociale și genetice nu explică de ce femeia își valorifică mai puțin, mai slab și mai prost inteligența decât bărbatul.
Iar acest lucru nu este totul. Femeia este o foarte bună specialistă la ceea ce eu numesc microsmartness. Pe termen scurt, în situații (create de altcineva, nu de ele însele) mici, punctuale, în chestiuni ce țin de execuție, femeile sunt brici. Sunt istețe, inteligente și eficiente.
Când începem să vorbim de chestiuni pe termen lung, de inițiative mari și de viziune, nu mai găsești nicio femeie în cameră.
Femeia este o felină care vânează doar în contextele create de ceila
