Că la bătrîneţe Lev Tolstoi a intrat în pielea unui homo religiosus nu are darul de a mira. Senectutea e vîrsta cînd, sub chipul apropierii de moarte, Dumnezeu începe să ne tragă de mînecă. Iar la rusi, unde stofa de sensibilitate paroxistică înlesneste mistica cu bătaie mesianică, anii tîrzii pot fi răscolitori.

Numai că la Tolstoi răscolirea a fost cu totul atipică, fervoarea trăirii luînd forme cu adevărat bizare: şi-a modificat testamentul din dorinţa de a-şi scăpa familia de povara averii, convins fiind că toate relele din lume vin de la existenţa proprietăţii private, a visat la transfigurarea socială a Rusiei, adică la preschimbrea ţării într-o uriaşă lavră cu virtuţi de colhoz comunist, şi a ţinut un jurnal intim, de redare secretă a trăirilor religioase, ca pentru a-şi pune ordine în gîndurile ce-l încolţeau în vîrtejuri.

Sub comunism, autorităţile ruse, stînjenite de întorsătura mistică pe care o luase proza romancierului, i-au cenzurat jurnalul şi au întîrziat cît mai mult publicarea lui completă. Abia în 2001 publicul a avut sub ochi varianta integrală, iar versiunea românească cuprinde, alături de paginile de jurnal, aforismele pe care medicul lui Tolstoi, doctorul D. P. Makoviţki, le-a aşternut pe hîrtie în urma vizitelor pe care i le făcea la moşia din Iasnaia Poliana. Ce surprinde de la început este superioritatea aforismelor în comparaţie cu paginile de jurnal. Mai concise şi mai fruste, ideile surprinse de medic au calitatea de a nu-l menaja pe Tolstoi, ştiut fiind că orice autor de jurnal, scriind cu intenţia de a fi citit, caută să se pună într-o lumină prielnică, alterînd astfel puritatea mărturisirii.

Aforismele nu-l cruţă pe Tolstoi tocmai fiindcă îi surprind nuanţele pe care, dacă ar fi putut, ar fi ales să nu le treacă în jurnal, ceea ce dovedeşte că, atunci cînd ni le scriu alţii, gîndurile noastre