Într-un autobuz, nu foarte aglomerat, am fost abordat, peste trei rânduri de capete, de un ins slab, jigărit şi cam surd. Mi-a spus pe nume şi s-a mirat că nu-mi aduceam aminte de dânsul: Se poate, bre, Tudore?! Am fost colegi de clasă, în liceu!
Ca toţi surzii, vorbea tare, iar ceea ce era şi mai stânjenitor, cu toţi călătorii aceia obligaţi să ne ia în seamă şi să se uite când la el şi când la mine, era singuranţa şi precizia cu care evoca situaţii lipsite de însemnătate din urmă cu mai bine de 55 de ani. Ca şi cum memoria i se blocase la o vârstă anume şi la o lume de demult. Mă, Tudore, mi-a zis el, mai faci avioane din hârtie?
Întrebarea avea ceva imperios, în sensul că dacă făceam avioane de hârtie la 14 ani, asta aveam să fac toată viaţa, să ies seara la balcon, la etajul patru al blocului, şi să mă joc de-a avioanele. Omul mai avea şi alte curiozităţi. Voia să ştie dacă mai scriam poezii. Dar nu orice fel de versuri, ci despre câini şi pisici. Uitasem cu totul că în anul al doilea de liceu compusesem o fabulă, dar lui momentul i se fixase pe creier.
Nu era pentru prima oară când descopeream că lucruri, care pentru mine nu mai contau, pentru cei cu care fusesem cândva în relaţii strânse avuseseră şi încă mai aveau un înţeles. Că un fost coleg dintr-un Institut de proiectări de arhitectură lua în serios multe din vorbele mele, zise într-o doară, şi că datorită lor se despărţise de femeia pe care o iubea, parcă mai înţelegeam. Spusesem că numai blondele sunt loiale şi că brunetele sunt oportuniste.
La 20 de ani zici tot felul de cinisme şi eşti şi mândru de ele. Surdul, prin faptul că aproape că-şi striga întrebările, le conferă un plus de măreţie. Mă, Tudore, tu erai ăla care s-a urcat pe catedră în picioare şi i-a pupat portretul lui Stalin! Să nu zici că nu erai tu, că eu ştiu! Ce să-i fi răspuns, că nu era genul
