Pentru cine îl citeşte atent, Nimic de Mircea Cărtărescu e o revelaţie. Se pot spune multe lucruri conjuncturale despre volumul acesta: că în Jurnalul atât de blamat de unii comentatori venea adeseori vorba despre el ca despre un opuscul care va rămâne interzis tiparului, că face un bun pandant cu extraordinarul Totul, din 1984, că dintre poemele cuprinse aici câteva nu sunt chiar inedite, ele regăsindu-se şi în antologia Dublu CD.
Pe acestea, Femeile, OhNatalie..., Ieşim la plimbare cu tricouri la fel, Sunt gelos, lua-m-ar naiba..., A, la luna, la luna aproape că le ştiu pe dinafară. Culmea e însă că, abordându-l aşa, conjunctural, nu greşim prea mult. Fiindcă Nimic nu e doar una din cărţile poetului Mircea Cărtărescu, ci, dacă îi dăm crezare, ultima carte de poezie a celui care a scris din Faruri, vitrine, fotografii, Poeme de amor, amintitul deja Totul şi, desigur, Levantul. Faţă de acestea, e altceva.
Nicăieri n-a făcut Mircea Cărtărescu o mai frumoasă poezie despre nostalgia propriei poezii. Regiile sofisticate ale citatului cultural (pe care, nu mă îndoiesc, destui maliţioşi se aşteptau să le găsească aici) se resorb, lăsând locul unor noţiuni mult mai simple, de la adevăr la viaţă, de la libertate la omenesc. Scrise cu două decenii în urmă, între 1988 şi 1992, poemele din Nimic anticipează frapant minimalismul celor mai valoroşi dintre tinerii poeţi de azi. Spre deosebire de ei însă, Mircea Cărtărescu practică un minimalism, nu ştiu cum să-i spun altfel, dens. Formula se îngustează, se subţiază, dar se încarcă simultan de tensiune. Felul în care traduce în imaginar local numele trupei rock Dire Straits e, din punctul acesta de vedere, cât se poate de semnificativ: „se pregăteşte un fel de furtună de vară/ s-au adunat norii peste blocurile jigodioase/ şi ghenele put/ tocmai luasem Dilema de la unul care vindea/ Dilema şi postere c
